De astăzi, sunt şi eu .ro !

Deocamdată, aventura de aici s-a terminat… mi-am mutat bagajele pe www.personalsemantic.ro. Sigur, nu e totul perfect. Am importat posturi, comentarii şi linkuri şi mi-am ales o temă superbă (cea de aici nu era disponibilă, din păcate). Mai rămâne să rezolv şi cu fisierele streaming, care nu se afişează, dar voi rezolva şi problema asta în câteva zile.

Pe scurt: am acceptat oferta Blogway – un domeniu .ro gratuit și găzduire pentru un an, acces la o platformă WordPress optimizată automat, teme profesionale, adrese de e-mai şi un spaţiu de 10GB. La anul, voi cumpăra definitiv domeniul (acum e închiriat) şi voi renunţa la câţiva litri de cola lunar pentru un hosting de calitate.

Vă mulţumesc pentru cei aproape trei ani petrecuţi aici şi vă aştept în a doua mea casă nouă din ultimul an, cea virtuală.

Cin’ să fie în poză ?

Explicaţiile şi alte 119 fotografii le găsiţi aici.

Top 10 cântece de dragoste româneşti…

Titlu şi subiect comercial, conţinut inspirat de cele peste 11.000 de zile petrecute de mine pe planeta asta…

Cargo – Dacă ploaia s-ar opri… pentru că o voce căreia nu-i ofeream recunoaştere mi-a călăuzit paşii de început.

Florin Chilian – Chiar dacă… pentru că au fost şi în viaţa mea clipe când am plâns.

Vama Veche – Ana… pentru că am avut şi eu o colegă pe nume Ana, despre care acum nu mai ştiu nimic.

Nicu Alifantis – Luna în câmp… pentru că cineva şi-a culcat odată privirea pe braţul meu stâng şi a ridicat-o doar pentru a privi verigheta ce mi se cuibărea pe deget.

Iris – Baby… pentru că am urât pragul unei săli de clasă din facultate, din care priveam cu invidie un coleg care avea o chitară şi fermeca fetele cu melodia asta.

Zob – Printre nori… pentru că au existat odată un vârf de munte capturat de infinit deasupra norilor şi două inimi care nu ştiau pe unde să mai tresalte.

Ducu Bertzi – Floare de colţ… pentru că am plecat odată după o scânteie ce o credeam flacără şi n-am rămas decât cu o amintire cât o floare.

Direcția 5- Povestea noastră… pentru că aveam „bunul obicei” de a o cânta fetelor la petreceri.

Holograf – Să nu-mi iei niciodată dragostea… pentru că am avut fiorul de a o fredona alături de un stadion întreg.

Celelalte Cuvinte – Dacă vrei… pentru că e singura declaraţie de dragoste valabilă din viaţa mea.

P.S. Sper că nici unul dintre sentimentele mele nu se simt nedreptăţite. Dacă am omis ceva, îmi cer scuze anticipat. 😀

Să mergem la teatru !

Mihai Mălaimare povesteşte cum spectatorii înfruntă gerul şi viscolul pentru a fi prezenţi la bătaia gongului şi ridicarea cortinei. Din ce în ce mai multă lume reneagă feţele şi replicile îngălate de la televizor, pentru a se refugia alături de actori.

E prea mult să regret că peste mine au trecut ani întregi lipsiţi de vederea scenei. Din fericire, fiica mea mi-a spus că vrea să meargă la teatru. Probabil e pură curiozitate. Sau un semn.

Încă se joacă Cehov, Goldoni, Miller… Să mergem să-i vedem pe Horaţiu Mălăele, Olga Tudorache, Mircea Diaconu, Adela Mărculescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş… Până nu e prea târziu.

Octavian Paler – Un om norocos

Daniel Petric. Pseudonimul sub care se ascunde un om hăituit de mediocritate în deliranta Românie din orwellianul an 1984. Un azil de bătrâni. Ascunzătoarea perfectă, care te face să respiri şi, totodată, să te înăbuşi. Cioplitor de monumente funerare. Meseria care îţi dă senzaţia că deţii controlul asupra destinului celorlalţi. Bătrânul. Metafora sub care se camuflează sistemul. O inexistenţă fără de care siguranţa oamenilor s-ar prăbuşi. Sinuciderea, crima şi moartea. Cele trei ipostaze ale dispariţiei dragostei, prieteniei şi eului. Omul norocos este antifraza perfectă pentru a defini o persoană incapabilă de iubire, deoarece a învăţat să supravieţuiască prin ură.

Aşa sunt oamenii. Cu cât eşti mai aproape de starea unui vierme, cu atât îi înduioşezi mai mult, pe când valoarea ta îi pune în stare de alarmă, socotind-o o ofensă personală.

Îmi ador neputinţa. Ea e salvarea mea, mă scuteşte de regrete. Îmi zic  „nu pot” şi cu asta am terminat, nu mai am nici un reproş să-mi fac.  Sunt omul cu cele mai puţine dezamăgiri, pentru că am evitat să am speranţe. Îi las pe alţii să-şi umple viaţa cu deziluzii.

Cum să fii liber, dacă eşti singur ? Singur nu eşti liber niciodată.  Singurătatea nu e libertate, ci sclavie. Nu suntem liberi decât legaţi de un om sau de o idee.

Fiecare îşi face Dumnezeu din ce poate. Din talaş, din catifea sau din tăcere. Eu mi-l fac din ideea că în orice eşec mai este ceva important de făcut : să-l înţelegi.

Îmi închipui că puţini s-au gândit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta,  îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa.

Rewriting the music… (VIII)

Trei aberaţii din anul de graţie 2010…

Un nene care apare de zor la OTV şi se dă economist cu ştate vechi, propune o lege de despăgubire a poporului. Câte 20.000 de euro de căciulă. Haideţi, cine se bagă ? 😀

Copiii nu mai ştiu să facă oameni de zăpadă, că nu mai e cool. De sanie ce să mai vorbim, că nu e X7. Aşa că… se ridică de la computer şi sar de pe blocuri. Dacă-l prindeam întreg după aşa ceva, îl băteam eu de-i rupeam ceva. (UPDATE: Se pare că indivizii sunt ruşi. Deci nu suntem departe.)

În sfârşit, Dan Puric, acest apostol neterminat al neamului, rosteşte câteva fraze halucinante de care ar fi o glumă să şi faci „băşcălie”… Umorul românesc este de cea mai bună calitate. El are o substanţă creştină, nu răneşte. Nu are nicio legatură cu băşcălia, care este copilul ateismului. Umorul îţi arată înca o realitate paralelă, ca în fizica cuantică. Cred că el are o radacină dacică, acel râs în faţa morţii, pe care nu l-am întâlnit la alte popoare. Deci… Gigi Becali meets Pavel Coruţ, ca să zic aşa…

Ah, da… Şi ninge. Singura aberaţie pozitivă într-o lume de aberanţi.

Un „cover” cât un „remake”…

RockTalk și getmusic.ro au un concurs care mă pun cel puţin în încurcătură. Cum aş putea alege cel mai bun cover ascultat vreodată, când cultura mea muzicală s-a construit adeseori din coveruri cărora le-am descoperit originea, moment în care mi s-au relevat minunăţiile muzicii ? Totuşi, voi încerca.

Originalul era cât pe ce să se numească Bad Finger Boogie, pentru că unul dintre compozitori se rănise la degetul ărătător. Până la urmă, a ieşit un dialog vesel, ca o concluzie de final pentru anii de aur ai rock-ului britanic.

Dar machiajul ulterior avea să transforme piesa într-un strigăt de revoltă. Înăbuşită parţial sub versurile cu accente de solidaritate şi cu gânduri de pace, chitara plânge lacrimile unei generaţii dezbinate şi unite de război, care va sfârşi prin a-şi consuma eroii sau a-i transforma în stâlpi ai societăţii de consum.

Două bijuterii…

Un interviu cu Radu Beligan în Gazeta Sporturilor…

„Societatea românească, în ansamblu, nu doar sportul, se complace în situaţia de a bălti în vorbă şi miştocăreală, în loc să fie preocupată de seriozitate, onestitate, competenţă, performanţă reală.”

Şi primul CD al unei colecţii despre excelenţă…  „Fluture în lesă de aur”.

„Pentru mine cuvântul scris este un supliment de semn. Mi-e frică dintotdeauna şi mereu ca atunci când ne vedem peste scena teatrului să vă fac să întelegeţi cât de mult vă iubesc.” Mircea Albulescu.

E ziua lui Caragiale, monşer…

Mulţumesc, Dan, pentru că mi-ai amintit…

„Să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e până acuma dospit cumsecade.”

Din păcate, nu s-a dospit nici până acum…