Notă: În ciuda discuţiei în contradictoriu pe care am avut-o cu profesorul meu de matematică din liceu, continui să susţin şi acum că mileniul a început în 2001 şi că decada actuală se va finaliza la sfârşitul lui 2010. Totuşi, având în vedere că lumea trage deja linie sub primul deceniu al secolului XXI, m-am gândit să mă exprim în consecinţă.
Am început anii 2000, „the noughties” cum le spun vorbitorii de limbă engleză, refuzând să plec la câteva zeci de kilometri de Bucureşti, pentru a petrece Revelionul pe o zăpadă cum nu cred că a mai căzut de atunci. De atunci, am trecut prin multe: două examene de licenţă, câteva zeci de interviuri la posibile locuri de muncă, patru angajări (dintre care trei pe bune şi, încă, actuale), o străfulgerare de dragoste soldată cu o căsnicie şi o minune, plecarea de acasă, două mutări de domiciliu şi a treia în pregătire, nervi, speranţe, dezamăgiri, regăsiri şi multe, multe altele…
În afară de asta, au mai existat ceva evenimente care ne-au influenţat şi ne-au făcut ceea ce suntem azi. Eu nu pot decât să vă prezint opinia mea cu privire la cele mai importante lucruri petrecute în România ultimului deceniu. Urmează episodul cu lumea întreagă. Şi altele câteva.
1. Aderarea la Uniunea Europeană şi intrarea în NATO. În condiţiile unei politici interne sterile şi bazată pe strategia furtului la greu, accesul străinilor la resursele noastre (imobiliare, financiare, umane) a fost „colacul de salvare” al economiei.
2. Cota unică de impozitare, unul dintre „motoraşele” care a stat la baza creării unei clase de mijloc. Desigur, aceasta este relativ neînsemnată şi inactivă, dar există şi are mult potenţial.
3. Acutizarea faliilor între segmentele sociale, contrastul puternic între sărăcie şi opulenţă, compromiterea aproape definitivă a serviciilor de sănătate şi a învăţământului.
4. Recrudescenţa manifestărilor religioase, majoritatea de natură îndoielnică. Sub pretextul salvării de suflete, se adună averi nemăsurate. Iar reparaţia morală de după perioada comunistă se exprimă în cantitatea de biserici pe metru pătrat, nu într-o renaştere a spiritualităţii.
5. Tabloidizarea excesivă a mass-media (tipărită şi electronică), fapt care a dus la o răsturnare a ierarhiilor de valori atât în activitatea jurnaliştilor, cât şi în rândurile publicului.
6. Dispariţia treptată a unei generaţii de excepţie, prin moartea (adeseori prematură) a unor personalităţi publice cu destin excepţional: Florian Pittiş, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Ernest Maftei, Grigore Dinică, Dem Rădulescu, Dan Spătaru, Jeana Gheorghiu, George Pruteanu, Monica Lovinescu, Ştefan Iordache, Grigore Vieru, Tatiana Stepa, Florin Bogardo, Nicu Constantin etc. Fără ei, ne simţim tot mai puţini, mai săraci, mai singuri…
7. Alegerea Sibiului drept „capitală europeană a culturii” în anul 2007. Am fost acolo şi am văzut cu ochii mei schimbarea. Cred că e unul dintre puţinele cazuri de eficientizare a unei investiţii cu bani europeni.
8. Premiul Palme d’Or primit de filmul regizat de Cristian Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Pelicula a fost nominalizată la categoria „Cel mai bun film străin” la Globul de Aur, dar a avut „ghinionul” de a concura cu un film şi mai impresionant, „Le scaphandre et le papillon„.
9. Cei 9700 km2 câştigaţi de România la procesul privind platforma continentală de lângă Insula Şerpilor. Mai rămâne să vedem şi ce facem cu ei.
10. Retragerea lui Gheorghe Hagi, un gest inevitabil, dar care a aruncat în derizoriu fotbalul românesc, după un deceniu de performanţe rezonabile. Cu mici excepţii, generaţia lui s-a mulţumit să observe de pe margine dezastrul. Iar microbiştii au rămas fără obiectul muncii…
Mai aveţi propuneri ?
După cum spuneam, mâine versiunea la scară mondială…
Read Full Post »
More Personal Semantic 
