Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Din caderile gandului’ Category

Mihai Mălaimare povesteşte cum spectatorii înfruntă gerul şi viscolul pentru a fi prezenţi la bătaia gongului şi ridicarea cortinei. Din ce în ce mai multă lume reneagă feţele şi replicile îngălate de la televizor, pentru a se refugia alături de actori.

E prea mult să regret că peste mine au trecut ani întregi lipsiţi de vederea scenei. Din fericire, fiica mea mi-a spus că vrea să meargă la teatru. Probabil e pură curiozitate. Sau un semn.

Încă se joacă Cehov, Goldoni, Miller… Să mergem să-i vedem pe Horaţiu Mălăele, Olga Tudorache, Mircea Diaconu, Adela Mărculescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş… Până nu e prea târziu.

Read Full Post »

Eu îmi amintesc cu plăcere de clasa a cincea. După numai un semestru, a venit revoluţia şi ni s-a schimbat diriginta şi garderoba. (Cât m-am rugat de tata să-mi facă rost de nişte blugi !) Cu notele nu aveam nicio problemă, că învăţam bine la română şi matematică, iar profesorii treceau cu vedere lipsurile mele de la desen, sport, atelier şi alte „abilităţi” din astea.

Zilele astea închei primul semestru de clasa a cincea din postura de tată de elev şi decorul mi se pare halucinant. La română, li s-au enumerat succint cazurile substantivelor şi modurile verbelor (în 2-3 ore), dar s-au pierdut ore în şir la literatură. Nu cu predarea, desigur, pentru că altfel nu le-ar fi dat să completeze zeci de fişe de lectură fără să-i înveţe măcar puţin limbajul specific folosit în comentariile de specialitate. (Nu de altceva, dar la examene asta le cere, nu să-şi exprime propriile opinii. Presupun că le e frică de ele.)

Continuăm cu altă slăbiciune de-a mea, istoria. În speţă, cea antică. Cea mai fascinantă cu putinţă, căci are poveşti despre regi şi imperii, piramide şi descoperiri, războaie şi eroi. Ei bine… pot spune că deja au ajuns la Imperiul Roman fără să înţeleagă mai nimic. Nu ştiu nimic despre codul lui Hammurabi, piramidele egiptene sau Alexandru cel Mare. Deja mă gândesc că vom trece peste războaiele punice şi poveştile cu patricieni la fel de repede precum s-a trecut peste secolul lui Pericle. Dar nu-i nimic, recuperăm la capitolul „îndobitocire crasă”. Căci perioada antică culminează cu apariţia creştinismului, nu ? În anumite contexte, o asemenea abordare ar putea constitui chiar o premisă pentru discriminare.

Un scurt intermezzo cu educaţia tehnologică, vă rog. Pentru că am aflat lucruri mai mult decât interesante. De exemplu, atunci când desenezi un sat, trebuie musai să-i adaugi şi fabrici. (Deh, modelul Jucu…) Sau că, în calitate de copil în vârstă de 11 ani, trebuie să fii la curent cu modalităţile de izolare a unei case.

În sfârşit, nu pot să nu-mi exprim tristeţea faţă de felul în care se predă franceza. Atunci când ştii că există reţineri faţă de limba lui Voltaire, nu pui palma sub fund şi faci mişto de limba engleză, ci încerci să cauţi o modalitate de a-i captiva pe copiii noştri americanizaţi deja din punct de vedere lingivistic. Francezii au un preşedinte foarte pitoresc. O competiţie de ciclism de notorietate. Câţiva cântăreţi minunaţi. O echipă de fotbal senzaţională. O piramidă în capitală.  Iar franceza e chiar o limbă foarte vorbită în Uniunea Europeană…

(Noroc că n-avem probleme la educaţie plastică şi la cea fizică, pentru că riscam să mă lungesc mai mult decât ţine plapuma blogului.)

Peste toate pluteşte eterna mea întrebare: „La ce mai cumpărăm manuale, dacă se lucrează numai din culegeri ?” Cred că fiică-mea a făcut deja mai multe probleme din culegeri decât am făcut eu în 12 ani de şcoală. Da, ştiu răspunsul… Ca să mai facă profesorul un ban din comision. Şi apoi, să-l plângi când face grevă.

Read Full Post »

După o zi în care m-am bucurat ca un copil de slană cu şorici şi ceapă, dar şi de faptul că mai există profesori pe lume, m-au inspirat asta şi asta.

Adevărul e că nu suntem generaţie de sacrificiu mai mult decât au pretins unele guverne a fi de sacrificiu.

Am avut şansa de a accesa mai multă informaţie decât orice român din istorie. Am transformat-o în ziare şi televiziuni de scandal şi în manele. Am ignorat complet cărţile şi enciclopediile. Apoi, am născut copii pe care i-am îndopat cu fast-food, nu i-am învăţat să gândească critic şi nu le-am cultivat imaginaţia.

Am avut posibilitatea de a vota de zeci de ori în două decenii, dar, aproape de fiecare dată, am preferat să alegem răul cel mai mic. Ne-a fost infinit mai greu să ne organizăm, să colaborăm, să ne unim pentru a putea ajunge în locuri din care ţara poate fi remodelată. Cei care au făcut-o, până la urmă, au „lins” la greu şi acum nu mai pot ieşi din caruselul mafiot al autorităţii. Deşi mă îndoiesc că-şi doresc asta, pentru că se simt extrem de importanţi.

Am ales să facem facultăţi private pentru a scăpa de stresul studiului. (Nu generalizez, dar e o practică general acceptată.) N-avea niciun rost să ridicăm ştiinţa la rang de artă, pentru a ne putea hrăni şi progresa singuri. Religia şi schimbarea icoanei de la dictator la mântuitor ne-a fost mai la îndemână. Prin asta, am bagatelizat credinţa şi am transformat-o într-un manifest ezoteric din care fiecare înţelege ce-i convine. După cunoştinţe şi posibilităţi.

Aveam opţiunea de a deveni buni. Pentru că suntem tineri, ştim limba engleză şi ne fug mâinile pe tastatura computerului. Puteam scrie proiecte mai bune, prin care să gestionăm puţinii bani cu grijă. Iar în timpul liber, în loc să ne expunem „fiţele” prin mall-uri (nu mă înţelegeţi greşit, îmi plac unele lucruri de la mall), puteam să sădim o floare pe balcon şi un copac în curte. Dar la ora când scriu/citiţi asta, suntem conectaţi pe YahooMessenger şi Facebook. Avem impresia că nu pierdem nicio mişcare a celuilalt, dar, de fapt, suntem foarte singuri.

Read Full Post »

S-a reluat discuţia cu drepturile de autor. Se dă următoarea problemă: Sunt angajat şi plătesc deja CAS. Contractul din drepturi de autor e doar suplimentar. Primesc pensie mai mare. Încă una:  Sunt angajat doar cu drepturi de autor, dar vreau să am pensie şi asigurare medicală privată. De ce sunt obligat să cotizez la stat?

Să văd eu cine-o mai munci cu acte. Probabil aceia care cred că vor primi vreodată pensie de la ăştia.

Eu am spus ce-am avut de spus anul trecut. În rest, le doresc să petreacă multe nopţi albe, asemenea mie, traducând şi editând pentru câteva sute de lei. Aşa-mi trebuie, dacă n-am găsit postul ăla în care introduceai date în computer pentru 7000 de lei pe lună…

P.S. Probabil o altă diversiune. Ca şi aia cu gripa porcină. (Majoritatea persoanelor decedate au fost, de fapt, neglijente.) Ne ţin ocupaţi până apucă ei bine ugerul umflat al ultimei vaci de muls de pe aici.

Read Full Post »

La ora când descopeream cuvintele lui Eliade, croite parcă pentru o cumpănă eternă între anii româneşti, habar n-aveam că mă voi termina deceniul în casă nouă, căsătorit şi cu un credit baban la activ. (Deşi, mai corect ar fi să spun, „la pasiv”.)

Dar iată cum a arătat calendarul anului pe tocmai îl alungăm în amintire…

Ianuarie: luna revenirii la normalul post-electoral. Am demarat câteva preocupări nobile: am răspuns la un chestionar, am votat pentru parcul Retezat, am hrănit săracii lumii şi am amintit cititorilor mei că trăiesc în anul ştiinţei. Am dovedit că sunt admirat de o lume întreagă. Am primenit o lacrimă la moartea unui poet. Am luat apărarea programelor TVR. (Serios, acolo am văzut cele mai bune filme.) Mi s-a reconfirmat că monştrii trăiesc printre noi sub măşti de sfinţi. Am descoperit că e foarte uşor să cânţi. Şi distractiv să mimezi. Nu putea lipsi nici referinţa la „celebra” pungă de plastic plătită.  Desigur, am avut şi cover-uri faine. (Şi, la un an distanţă şi după o moţiune de cenzură votată, tot nu-mi vine să cred că tot de ăsta facem mişto. Pe banii noştri. ) Obosit fiind, am plecat la Sighişoara

Februarie: luna medievală. Am explorat magnifica cetate a Sighişoarei, în mai multe episoade. Şi i-am văzut pe Sting şi Edin Karamazov spunând o poveste din vremuri de mult apuse. Apoi, am descoperit că mai există frumos. În muzică, în visele împlinite şi în speranţa noastră contra morţii.

Martie: luna muzicii. M-a întristat o plecare dintre litere. Dar am ascultat mult şi bun. Despre păcate originare. Despre despărţiri. Despre şahul vieţii. Despre Sahara. Şi, ca în orice martie de câţiva ani încoace, am redus universul la trei litere.

Aprilie: luna razei de soare. Am întrezărit o speranţă. Dar timpul mi-a demonstrat că nimic nu s-a schimbat. Am petrecut altfel o sărbătoare care-mi pare străină. Am crezut că noi nu putem face asta. Şi am stat cu ochii pe Moldova… răsfoind albume cu capitala.

Mai: luna familiei. Întâi am sărbătorit 11 ani, apoi am pus bazele unei noi numărători. (Chiar dacă unii au cârcotit.) Am filozofat despre România personală, despre cărţi şi despre trepte. În plus, am citit un basm delirant şi am văzut un film fermecător.

Iunie: luna creditului. Ne-am înrobit la bancă, de dragul independenţei. Între timp, Ioana a primit manualele pentru clasa a cincea, Michael Jackson a murit, eu am votat din nou degeaba, iar Manowar a cântat în română.

Iulie: luna noii case. Dar mult a durat până ne-au venit cheile la mână. Aşa că ne-am umplut timpul cu Santana şi ne-am relaxat. În plus, am făcut o descoperire şi am dansat la o nuntă… altfel.

August: luna zugravilor şi a instalatorilor. Habar n-aveţi câte cuvinte noi am învăţat. 😀 Desigur, n-am procedat româneşte. Am însoţit mersul bidinelei cu un canon ucigător, un solo neobişnuit de chitară, o lecţie de istorie şi un îndemn la acţiune.

Septembrie: luna şcolarului. Ne-am întors la cărţi, caiete şi cerneluri. Cu un îndemn de la Pittiş, cu plimbări prin Cişmigiu, cu temeri de sorginte americană, cu contradicţii „istorice”… Apoi, ne-am uitat pentru a mia oară la Dirty Dancing şi ne-am reamintit de Freddie Mercury. Am încercat să devenim colecţionari, am întâlnit fantoma unui poet, am ascultat un imn din suflet. Ah, da… am ascultat melodia anului. Şi am fost un pic dezamăgit…

Octombrie: luna bolnavului. Era cât pe ce să pierd două degete, dar destinul implacabil a acţionat cum trebuie. Apoi, datorită zelului medicului de familie, era să-mi blochez de tot una bucată mijloc de locomoţie. Deprimarea a fost mare. Cât pe ce să uit de ziua mea. Sau de lipsa de căldură din calorifere. Până şi browserul a suferit. Noroc că m-a înviorat Unirea Urziceni.

Noiembrie: luna revoltei. Revolta faţă de ceea ce se întâmplă în politică: minciuna cu manipularea, mizeriile de campanie, perspectiva inutilităţii, Revolta faţă de aberaţiile de la şcoală, care pot atinge şi un asemenea nivel. Revolta faţă de ziduri. Revolta rezervată faţă de o moarte pe care nu o meritam. Revolta zen faţă de producătorii de mobilă. Aşa că, trist şi dezgustat de ceilalţi, am mai stat un tur… Fără să mă manifest. În sfârşit, am constatat o apariţie şi am documentat o dispariţie din peisaj. Şi am mai aflat că baladele rock trăiesc.

Decembrie: luna victoriei personale şi a înfrângerilor publice. Timpul s-a oprit în casa veche, odată cu handbalistele pe semicerc, cu fotbaliştii în faţa nemţilor şi cu Geoană în post exit-poll. Cum România continua să fie o fatalitate, o raia a derutaţilor, o vrajbă fără început şi fără sfârşit şi umbra dureroasă a unei amintiri neclare, am căutat sprijin la minţi mai minunate şi am început să-mi fac planuri pentru la anul.

Şi am încălecat pe-o şa şi… de fapt, m-am mutat. Din casă, din an, din deceniu…

Read Full Post »

Atât aveam pe 22 decembrie 1989. Deşi în familia mea se vorbea cu preocupare despre frământările din ţară, eu băteam maidanul cu echipa mea de fotbal. I-am salutat pe soldaţii care se îndreptau spre centru. Apoi, au venit ai mei şi m-au luat de la bunică-mea (care stătea în Cotroceni, cartier în care mulţi ştabi de pe atunci aveau vile – nu mă îndoiesc că aşa e şi acum). Am mers cu metroul şi am primit un exemplar din primul număr al ziarului „Libertatea”, care semăna cu un manifest anticeauşist, extrem de asemănător cu ceea ce învăţasem despre fiţuicile cu statut asemănător pe care le tipăreau comuniştii în anii ’30. Şi am sfârşit, evident, prin a mă uita la televizor, un sport cu care nu prea eram obişnuit. Nu prea ştiam că au murit oameni. Acum nu mai ştiu pentru ce au murit.

Cred că cea mai bună definiţie a celor întâmplate de atunci şi până acum este un lucru pe care mi l-a spus tata într-o seară de toamnă dintr-un istovitor (pentru el) an 1999. „În ’90, am crezut că vom lăsa bâtele jos şi ne vom apuca de treabă. Eram entuziaşti, eram tineri… Datoria externă era plătită, aveam pământ cât să hrănim Europa. Dar acum… îmi pare rău că n-am emigrat. Dacă astăzi aş avea 25 de ani şi n-aş avea un copil, aş face-o.”

Read Full Post »

Aşa cum v-am promis, câteva consideraţii despre alegeri… (Fără referiri la fraude sau voturi vândute pe o sticlă de ulei.)

Am privit scrutinul ca pe un meci de fotbal. Într-adevăr, echipa mea favorită a pierdut. (Iar „echipă” e cuvântul cel mai potrivit, deoarece n-am votat pentru preşedinte, ci în speranţa că vom avea un premier solid şi niscaiva miniştri de orientare liberală la finanţe, economie şi dezvoltare regională.) Dar dezamăgirea a pălit la fel de repede ca cea pe care mi-ar aduce-o Nicoliţă & co. În schimb, concetăţenii mei au sărit la gâtul arbitrului şi au început să arunce cu petarde din tribune. Iar prietenii încearcă să mă scoată cu vorba (pentru că nu reuşesc cu forţa) din graficele generaţiei fost-revoltate, actualmente încremenite în proiect, de care aparţin. Şi astfel, ies din nou din profilul tânărului educat, cu aplecare spre liberalism, care nu ascultă manele, ci apreciază cărţile… mă rog, aţi prins ideea. Se pare că sunt un ţărănoi ordinar, care-mi bat nevasta, beau şi votez ca vita. De fapt, ăsta e marele „merit” al preşedintelui ales. Amplifică la maxim comportamentele noastre absurde, demne de un conflict ideologic, ca să nu zic religios, pe care toţi îl întreţinem din adâncul filonului nostru neexploatat de filozofi ai vremurilor. Un conflict care nu are ce căuta în mijlocul unei democraţii, mai ales la nivelul populaţiei.

Am văzut şi auzit oameni care se iluzionează că au negat ascensiunea stângii la putere. (De parcă Băsescu, Boc şi Udrea ar avea adevărate coşmaruri din cauza luptei lor zilnice contra comunismului.) Oameni care afişau luni dimineaţă zâmbete tâmpe în colţul gurii. O fărâmă de interese meschine încep, încet, să ne dividă. Mai ales pe aceia dintre noi care au impresia că au avut libertatea de a decide. Dar politica noastră este puternic aplecată spre stânga (indiferent de macazurile pe care le întorc acarii-şefi), de parcă cineva ne-ar fi smuls mâna dreaptă din trup, cu raţiune cu tot, pentru a ne exploata cu nesimţire simţirile. Oamenii aceştia vor fi din nou sclavii unei dezamăgiri anunţate.

N-aş vrea să polemizez pe faptul că cei din străinătate au influenţat votul. Personal, mi se pare cam aiurea ca votul meu să fie contracarat, anulat chiar, de cel al unuia care nu mai are contact cu realitatea din ţară. Cea mai aberantă este situaţia de peste Prut, unde posesorii de acte româneşti s-au înghesuit la procente de peste 90%, dar n-au fost în stare să-şi elimine propriul partid (cu adevărat) comunist de la putere. Dar nu de asta e vorba aici. Ci despre realitate… România nu e cea de la televizor, indiferent dacă lingăii care perorează acolo sunt ai puterii sau ai opoziţiei. România e cea reală, cu gunoiul la uşa blocului, cu balta plină de noroi din stradă, cu transpiraţia călătorilor din autobuze, indiferenţa vânzătoarelor, scuipatul posesorilor de jeep-uri, invidia nemăsurată a vecinilor, oprirea curentului electric şi a apei calde şi aşa mai departe. Cei care îşi făuresc viitorul dincolo de ocean sau pentru care activitatea fizică supremă (am vrut să spun intelectuală, dar m-am oprit la timp) reprezintă ridicarea din fotoliu în pauza de publicitate n-au niciun drept să vorbească despre asta.

În esenţă, s-a petrecut asta: un tip frust, cu comportament de mahala, dar realmente talentat în a face vâlvă (capitalul de aur al politicii) a survolat la o palmă de jumătate de procent un individ nesigur, care a făcut suficiente greşeli pentru a se sufoca la final. Deznodământul nu face decât să amâne exterminarea haosului prezent.

Adevărata problemă rămâne, însă, hrănirea noastră prin ură. Ne va duce spre anticipate, spre blocaj financiar, spre o furie socială şi mai mare. Ne va târî în ceea ce poate deveni o adevărată iarnă a vrajbei noastre…

Read Full Post »

Older Posts »