Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Pareri „de rau”’ Category

Eu îmi amintesc cu plăcere de clasa a cincea. După numai un semestru, a venit revoluţia şi ni s-a schimbat diriginta şi garderoba. (Cât m-am rugat de tata să-mi facă rost de nişte blugi !) Cu notele nu aveam nicio problemă, că învăţam bine la română şi matematică, iar profesorii treceau cu vedere lipsurile mele de la desen, sport, atelier şi alte „abilităţi” din astea.

Zilele astea închei primul semestru de clasa a cincea din postura de tată de elev şi decorul mi se pare halucinant. La română, li s-au enumerat succint cazurile substantivelor şi modurile verbelor (în 2-3 ore), dar s-au pierdut ore în şir la literatură. Nu cu predarea, desigur, pentru că altfel nu le-ar fi dat să completeze zeci de fişe de lectură fără să-i înveţe măcar puţin limbajul specific folosit în comentariile de specialitate. (Nu de altceva, dar la examene asta le cere, nu să-şi exprime propriile opinii. Presupun că le e frică de ele.)

Continuăm cu altă slăbiciune de-a mea, istoria. În speţă, cea antică. Cea mai fascinantă cu putinţă, căci are poveşti despre regi şi imperii, piramide şi descoperiri, războaie şi eroi. Ei bine… pot spune că deja au ajuns la Imperiul Roman fără să înţeleagă mai nimic. Nu ştiu nimic despre codul lui Hammurabi, piramidele egiptene sau Alexandru cel Mare. Deja mă gândesc că vom trece peste războaiele punice şi poveştile cu patricieni la fel de repede precum s-a trecut peste secolul lui Pericle. Dar nu-i nimic, recuperăm la capitolul „îndobitocire crasă”. Căci perioada antică culminează cu apariţia creştinismului, nu ? În anumite contexte, o asemenea abordare ar putea constitui chiar o premisă pentru discriminare.

Un scurt intermezzo cu educaţia tehnologică, vă rog. Pentru că am aflat lucruri mai mult decât interesante. De exemplu, atunci când desenezi un sat, trebuie musai să-i adaugi şi fabrici. (Deh, modelul Jucu…) Sau că, în calitate de copil în vârstă de 11 ani, trebuie să fii la curent cu modalităţile de izolare a unei case.

În sfârşit, nu pot să nu-mi exprim tristeţea faţă de felul în care se predă franceza. Atunci când ştii că există reţineri faţă de limba lui Voltaire, nu pui palma sub fund şi faci mişto de limba engleză, ci încerci să cauţi o modalitate de a-i captiva pe copiii noştri americanizaţi deja din punct de vedere lingivistic. Francezii au un preşedinte foarte pitoresc. O competiţie de ciclism de notorietate. Câţiva cântăreţi minunaţi. O echipă de fotbal senzaţională. O piramidă în capitală.  Iar franceza e chiar o limbă foarte vorbită în Uniunea Europeană…

(Noroc că n-avem probleme la educaţie plastică şi la cea fizică, pentru că riscam să mă lungesc mai mult decât ţine plapuma blogului.)

Peste toate pluteşte eterna mea întrebare: „La ce mai cumpărăm manuale, dacă se lucrează numai din culegeri ?” Cred că fiică-mea a făcut deja mai multe probleme din culegeri decât am făcut eu în 12 ani de şcoală. Da, ştiu răspunsul… Ca să mai facă profesorul un ban din comision. Şi apoi, să-l plângi când face grevă.

Anunțuri

Read Full Post »

După o zi în care m-am bucurat ca un copil de slană cu şorici şi ceapă, dar şi de faptul că mai există profesori pe lume, m-au inspirat asta şi asta.

Adevărul e că nu suntem generaţie de sacrificiu mai mult decât au pretins unele guverne a fi de sacrificiu.

Am avut şansa de a accesa mai multă informaţie decât orice român din istorie. Am transformat-o în ziare şi televiziuni de scandal şi în manele. Am ignorat complet cărţile şi enciclopediile. Apoi, am născut copii pe care i-am îndopat cu fast-food, nu i-am învăţat să gândească critic şi nu le-am cultivat imaginaţia.

Am avut posibilitatea de a vota de zeci de ori în două decenii, dar, aproape de fiecare dată, am preferat să alegem răul cel mai mic. Ne-a fost infinit mai greu să ne organizăm, să colaborăm, să ne unim pentru a putea ajunge în locuri din care ţara poate fi remodelată. Cei care au făcut-o, până la urmă, au „lins” la greu şi acum nu mai pot ieşi din caruselul mafiot al autorităţii. Deşi mă îndoiesc că-şi doresc asta, pentru că se simt extrem de importanţi.

Am ales să facem facultăţi private pentru a scăpa de stresul studiului. (Nu generalizez, dar e o practică general acceptată.) N-avea niciun rost să ridicăm ştiinţa la rang de artă, pentru a ne putea hrăni şi progresa singuri. Religia şi schimbarea icoanei de la dictator la mântuitor ne-a fost mai la îndemână. Prin asta, am bagatelizat credinţa şi am transformat-o într-un manifest ezoteric din care fiecare înţelege ce-i convine. După cunoştinţe şi posibilităţi.

Aveam opţiunea de a deveni buni. Pentru că suntem tineri, ştim limba engleză şi ne fug mâinile pe tastatura computerului. Puteam scrie proiecte mai bune, prin care să gestionăm puţinii bani cu grijă. Iar în timpul liber, în loc să ne expunem „fiţele” prin mall-uri (nu mă înţelegeţi greşit, îmi plac unele lucruri de la mall), puteam să sădim o floare pe balcon şi un copac în curte. Dar la ora când scriu/citiţi asta, suntem conectaţi pe YahooMessenger şi Facebook. Avem impresia că nu pierdem nicio mişcare a celuilalt, dar, de fapt, suntem foarte singuri.

Read Full Post »

1. Numeşti drept purtător de cuvânt un personaj controversat şi uşor ridicol, pentru ca nimeni să n-aibă aşteptări prea mari de la tine. În plus, poţi să-ţi retragi oricând afirmaţiile.

2. Pui la bătaie o taxă care va subţia şi mai mult clientela şi aşa fluctuantă a singurelor firme care merg în ţara asta, cele care produc materie primă de înfulecat. Da, e nesănătos. Dar vă asigur că o băutură pe bază de cola şi un pateu tot vor fi mai ieftine decât crenvurştii de soia şi legăturile de broccoli.

3. Faci presă cum apuci, în funcţie de interese. Urmăreşte politicieni şi vedete, copiezi ştiri de pe fluxurile agenţiilor de presă şi laşi dracului orice preocupare pentru conţinut. Pe urmă, te miri că eşti dat afară.

4. Eşti profesor şi eşti supărat pe guvern. După ce-ai pierdut trei săptămâni cu scriitori de geniu precum Gellu Naum, bagi copilului în cap tot verbul – conjugări, moduri, funcţii – într-o singură săptămână. Nu de altceva, dar dacă te surprinde greva nepregătit?

Bă, da chiar nimeni din ţara asta nu vrea să experimenteze satisfacţia de a face ceva ca lumea ? Şi să nu aud contraargumentul cu banii. Că toţi furăm, într-o formă sau alta. De cele mai multe ori, propria noastră căciulă. Şi e iarnă, nu v-am spus?

Read Full Post »

Aşa cum v-am promis, câteva consideraţii despre alegeri… (Fără referiri la fraude sau voturi vândute pe o sticlă de ulei.)

Am privit scrutinul ca pe un meci de fotbal. Într-adevăr, echipa mea favorită a pierdut. (Iar „echipă” e cuvântul cel mai potrivit, deoarece n-am votat pentru preşedinte, ci în speranţa că vom avea un premier solid şi niscaiva miniştri de orientare liberală la finanţe, economie şi dezvoltare regională.) Dar dezamăgirea a pălit la fel de repede ca cea pe care mi-ar aduce-o Nicoliţă & co. În schimb, concetăţenii mei au sărit la gâtul arbitrului şi au început să arunce cu petarde din tribune. Iar prietenii încearcă să mă scoată cu vorba (pentru că nu reuşesc cu forţa) din graficele generaţiei fost-revoltate, actualmente încremenite în proiect, de care aparţin. Şi astfel, ies din nou din profilul tânărului educat, cu aplecare spre liberalism, care nu ascultă manele, ci apreciază cărţile… mă rog, aţi prins ideea. Se pare că sunt un ţărănoi ordinar, care-mi bat nevasta, beau şi votez ca vita. De fapt, ăsta e marele „merit” al preşedintelui ales. Amplifică la maxim comportamentele noastre absurde, demne de un conflict ideologic, ca să nu zic religios, pe care toţi îl întreţinem din adâncul filonului nostru neexploatat de filozofi ai vremurilor. Un conflict care nu are ce căuta în mijlocul unei democraţii, mai ales la nivelul populaţiei.

Am văzut şi auzit oameni care se iluzionează că au negat ascensiunea stângii la putere. (De parcă Băsescu, Boc şi Udrea ar avea adevărate coşmaruri din cauza luptei lor zilnice contra comunismului.) Oameni care afişau luni dimineaţă zâmbete tâmpe în colţul gurii. O fărâmă de interese meschine încep, încet, să ne dividă. Mai ales pe aceia dintre noi care au impresia că au avut libertatea de a decide. Dar politica noastră este puternic aplecată spre stânga (indiferent de macazurile pe care le întorc acarii-şefi), de parcă cineva ne-ar fi smuls mâna dreaptă din trup, cu raţiune cu tot, pentru a ne exploata cu nesimţire simţirile. Oamenii aceştia vor fi din nou sclavii unei dezamăgiri anunţate.

N-aş vrea să polemizez pe faptul că cei din străinătate au influenţat votul. Personal, mi se pare cam aiurea ca votul meu să fie contracarat, anulat chiar, de cel al unuia care nu mai are contact cu realitatea din ţară. Cea mai aberantă este situaţia de peste Prut, unde posesorii de acte româneşti s-au înghesuit la procente de peste 90%, dar n-au fost în stare să-şi elimine propriul partid (cu adevărat) comunist de la putere. Dar nu de asta e vorba aici. Ci despre realitate… România nu e cea de la televizor, indiferent dacă lingăii care perorează acolo sunt ai puterii sau ai opoziţiei. România e cea reală, cu gunoiul la uşa blocului, cu balta plină de noroi din stradă, cu transpiraţia călătorilor din autobuze, indiferenţa vânzătoarelor, scuipatul posesorilor de jeep-uri, invidia nemăsurată a vecinilor, oprirea curentului electric şi a apei calde şi aşa mai departe. Cei care îşi făuresc viitorul dincolo de ocean sau pentru care activitatea fizică supremă (am vrut să spun intelectuală, dar m-am oprit la timp) reprezintă ridicarea din fotoliu în pauza de publicitate n-au niciun drept să vorbească despre asta.

În esenţă, s-a petrecut asta: un tip frust, cu comportament de mahala, dar realmente talentat în a face vâlvă (capitalul de aur al politicii) a survolat la o palmă de jumătate de procent un individ nesigur, care a făcut suficiente greşeli pentru a se sufoca la final. Deznodământul nu face decât să amâne exterminarea haosului prezent.

Adevărata problemă rămâne, însă, hrănirea noastră prin ură. Ne va duce spre anticipate, spre blocaj financiar, spre o furie socială şi mai mare. Ne va târî în ceea ce poate deveni o adevărată iarnă a vrajbei noastre…

Read Full Post »

Voi, cei care îl consideraţi pe Traian Băsescu stindard al luptei anticomuniste, deşi a fost cadru comunist, s-a aflat în „focul mineriadelor”, a distrus Convenţia Democrată, s-a trezit într-o bună dimineaţă că e de dreapta, apoi s-a aliat cu PSD-ul pentru că n-a acceptat un premier liberal.

Voi, cei care aţi ieşit azi în stradă, câteva mâini de oameni care au refuzat de ziua naţională să-şi petreacă timpul liber alături de familie sau prieteni, ci s-au dus să-şi doneze refulările unor interese politice. Voi n-aţi înţeles că cei de la putere, indiferent de care parte a baricadei se află, au înţeles să vă confişte simbolurile libertăţii şi se folosesc de voi pentru a-şi justifica acţiunile ? Ce naiba, în Piaţa Universităţii erau consilieri ai preşedintelui şi pancarte lucioase pregătite dinainte ! Mai mult, voi n-aţi înţeles că democraţia permite tuturor să se exprime? Orice cetăţean român poate ţine un discurs la Timişoara, pentru că e pe teritoriul ţării lui !

Voi, bloggeri şi activişti pe net, care consideraţi că e la modă să te declari liberal care refuză să voteze PSD şi care faceţi campanii de denigrare a televiziunilor mogulilor. N-am înţeles, B1TV, OTV şi altele nu sunt conduse de moguli ? Sau ăia sunt băieţii voştri buni ?

Oameni buni, comunismul nu mai e o temă. Nu mai impresionează pe nimeni. Problemele noastre se leagă de imposibilitatea de a produce ceva viabil în ţara asta, de lipsa unei mobilizări la muncă în cadrul cercului vicios „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”, de reformarea educaţiei şi a serviciilor de sănătate (să nu uităm nici de justiţie), de ieşirea dintr-o criză în care am intrat numai pentru că ne-am împrumutat ca idioţii în ultimii ani. Preşedintele trebuie să numească un prim-ministru şi să-l lase să-şi facă treaba. Asta-i tot.

DA, MĂ VOI DUCE LA VOT! Din două motive:

1. Vreau să am cel puţin cinci minute de satisfacţie meschină în suflet, atunci când le voi vedea rânjetele metamorfozate în rictusuri.

2. Gândiţi-vă că preşedintele şi primul ministru merg la o întâlnire a Consiliului Europei. Ce tandem aţi prefera să vă repezinte: Băsescu-Boc sau Geoană-Johannis ? I rest my case…

Read Full Post »

E o prostie să nu mai poţi striga „România!” decât pe stadioane (deşi şi asta se întâmplă tot mai rar) şi prin afişe electorale. E îngrozitor să nu poţi lăuda munţi, râuri şi apusuri de soare pentru că nu ai all-inclusive la colţ. Deceniile de comunism au secătuit imaginea patriei, iar generaţia post-revoluţie a încununat în mod strălucit scârba faţă de patriotism. Problema e alta. Laudele nu fac rău, câtă vreme îşi găsesc şi ceva susţinere în realitate. Degeaba glorificăm furia sinucigaşă a lui Decebal, neatârnarea lui Ştefan cel Mare, duritatea lui Vlad Ţepeş sau aura mistică a lui Mihai Viteazul, câtă vreme noi suntem laşi, dependenţi, delăsători şi lipsiţi de substanţă în acţiunile de zi cu zi.

P.S. Împotriva oricăror contestatari, găsesc potrivită ziua de 1 decembrie pentru a ne sărbători ţara. Pentru că niciodată nu ştii cum va fi vremea. E cea mai bună definiţie a vieţii româneşti.

De fapt, despre asta e vorba. Ah… şi despre asta. Despre Mecca.

Read Full Post »

În ciuda faptului că unii m-au considerat narcisist, sunt trist că am anticipat corect. Că jumătate n-am vrut să ieşim la vot. Şi că cealaltă jumătate a stat la cozi ore în şir, măcinând idealuri în lipsă de altceva mai bun.

E trist că două treimi din cealaltă jumătate continuă să susţină nişte partide care ne-au băgat pumnul în gură în ultimele două decenii (fiecare în stil propriu – unul prin cenzură cruntă, celălalt vomitându-ne în prag).

E trist că Băsescu e bolnav de putere, că Geoană citeşte robotic de pe foaie… dar cel mai trist e că Antonescu a răsturnat brusc găleata cu pretins bun-simţ. E trist că n-a ştiut să accepte demn înfrângerea (care e, de fapt, o victorie – rezultat bun plus poziţie de forţă la negocierea guvernului) , cu acea eleganţă specifică intelectualilor.

E trist că mă bate iar gândul să nu votez, deşi probabil că voi merge să pun ştampila pe Geoană. Oricum, normalitatea n-are cum să existe vreodată în această ţară.

E trist că am cuibărit în colţul sufletului sentimentul că Antonescu i se va alătura lui Băsescu, moment în care relaţia dintre mine şi politică s-ar curma iremediabil.

Dar cel mai trist este că, vreme de o săptămână, pe blog n-a fost decât politică. Şi, zău, nu ştiu dacă meritaţi aşa ceva.

Read Full Post »

Older Posts »