Aşa cum v-am promis, câteva consideraţii despre alegeri… (Fără referiri la fraude sau voturi vândute pe o sticlă de ulei.)
Am privit scrutinul ca pe un meci de fotbal. Într-adevăr, echipa mea favorită a pierdut. (Iar „echipă” e cuvântul cel mai potrivit, deoarece n-am votat pentru preşedinte, ci în speranţa că vom avea un premier solid şi niscaiva miniştri de orientare liberală la finanţe, economie şi dezvoltare regională.) Dar dezamăgirea a pălit la fel de repede ca cea pe care mi-ar aduce-o Nicoliţă & co. În schimb, concetăţenii mei au sărit la gâtul arbitrului şi au început să arunce cu petarde din tribune. Iar prietenii încearcă să mă scoată cu vorba (pentru că nu reuşesc cu forţa) din graficele generaţiei fost-revoltate, actualmente încremenite în proiect, de care aparţin. Şi astfel, ies din nou din profilul tânărului educat, cu aplecare spre liberalism, care nu ascultă manele, ci apreciază cărţile… mă rog, aţi prins ideea. Se pare că sunt un ţărănoi ordinar, care-mi bat nevasta, beau şi votez ca vita. De fapt, ăsta e marele „merit” al preşedintelui ales. Amplifică la maxim comportamentele noastre absurde, demne de un conflict ideologic, ca să nu zic religios, pe care toţi îl întreţinem din adâncul filonului nostru neexploatat de filozofi ai vremurilor. Un conflict care nu are ce căuta în mijlocul unei democraţii, mai ales la nivelul populaţiei.
Am văzut şi auzit oameni care se iluzionează că au negat ascensiunea stângii la putere. (De parcă Băsescu, Boc şi Udrea ar avea adevărate coşmaruri din cauza luptei lor zilnice contra comunismului.) Oameni care afişau luni dimineaţă zâmbete tâmpe în colţul gurii. O fărâmă de interese meschine încep, încet, să ne dividă. Mai ales pe aceia dintre noi care au impresia că au avut libertatea de a decide. Dar politica noastră este puternic aplecată spre stânga (indiferent de macazurile pe care le întorc acarii-şefi), de parcă cineva ne-ar fi smuls mâna dreaptă din trup, cu raţiune cu tot, pentru a ne exploata cu nesimţire simţirile. Oamenii aceştia vor fi din nou sclavii unei dezamăgiri anunţate.
N-aş vrea să polemizez pe faptul că cei din străinătate au influenţat votul. Personal, mi se pare cam aiurea ca votul meu să fie contracarat, anulat chiar, de cel al unuia care nu mai are contact cu realitatea din ţară. Cea mai aberantă este situaţia de peste Prut, unde posesorii de acte româneşti s-au înghesuit la procente de peste 90%, dar n-au fost în stare să-şi elimine propriul partid (cu adevărat) comunist de la putere. Dar nu de asta e vorba aici. Ci despre realitate… România nu e cea de la televizor, indiferent dacă lingăii care perorează acolo sunt ai puterii sau ai opoziţiei. România e cea reală, cu gunoiul la uşa blocului, cu balta plină de noroi din stradă, cu transpiraţia călătorilor din autobuze, indiferenţa vânzătoarelor, scuipatul posesorilor de jeep-uri, invidia nemăsurată a vecinilor, oprirea curentului electric şi a apei calde şi aşa mai departe. Cei care îşi făuresc viitorul dincolo de ocean sau pentru care activitatea fizică supremă (am vrut să spun intelectuală, dar m-am oprit la timp) reprezintă ridicarea din fotoliu în pauza de publicitate n-au niciun drept să vorbească despre asta.
În esenţă, s-a petrecut asta: un tip frust, cu comportament de mahala, dar realmente talentat în a face vâlvă (capitalul de aur al politicii) a survolat la o palmă de jumătate de procent un individ nesigur, care a făcut suficiente greşeli pentru a se sufoca la final. Deznodământul nu face decât să amâne exterminarea haosului prezent.
Adevărata problemă rămâne, însă, hrănirea noastră prin ură. Ne va duce spre anticipate, spre blocaj financiar, spre o furie socială şi mai mare. Ne va târî în ceea ce poate deveni o adevărată iarnă a vrajbei noastre…
Read Full Post »
More Personal Semantic 