Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Lecturi de seara’ Category

Daniel Petric. Pseudonimul sub care se ascunde un om hăituit de mediocritate în deliranta Românie din orwellianul an 1984. Un azil de bătrâni. Ascunzătoarea perfectă, care te face să respiri şi, totodată, să te înăbuşi. Cioplitor de monumente funerare. Meseria care îţi dă senzaţia că deţii controlul asupra destinului celorlalţi. Bătrânul. Metafora sub care se camuflează sistemul. O inexistenţă fără de care siguranţa oamenilor s-ar prăbuşi. Sinuciderea, crima şi moartea. Cele trei ipostaze ale dispariţiei dragostei, prieteniei şi eului. Omul norocos este antifraza perfectă pentru a defini o persoană incapabilă de iubire, deoarece a învăţat să supravieţuiască prin ură.

Aşa sunt oamenii. Cu cât eşti mai aproape de starea unui vierme, cu atât îi înduioşezi mai mult, pe când valoarea ta îi pune în stare de alarmă, socotind-o o ofensă personală.

Îmi ador neputinţa. Ea e salvarea mea, mă scuteşte de regrete. Îmi zic  „nu pot” şi cu asta am terminat, nu mai am nici un reproş să-mi fac.  Sunt omul cu cele mai puţine dezamăgiri, pentru că am evitat să am speranţe. Îi las pe alţii să-şi umple viaţa cu deziluzii.

Cum să fii liber, dacă eşti singur ? Singur nu eşti liber niciodată.  Singurătatea nu e libertate, ci sclavie. Nu suntem liberi decât legaţi de un om sau de o idee.

Fiecare îşi face Dumnezeu din ce poate. Din talaş, din catifea sau din tăcere. Eu mi-l fac din ideea că în orice eşec mai este ceva important de făcut : să-l înţelegi.

Îmi închipui că puţini s-au gândit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta,  îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa.

Read Full Post »

adevarul_da_vinciAzi-dimineaţă, deşi nu ieşisem încă din modulul „orizontal pe pernă”, am purces cu ochii lipiţi să cumpăr pâine şi am trecut şi pe la taraba de ziare să iau Adevărul cu suplimentul frumos editat despre Leonardo da Vinci. Nu de altceva, dar primul număr îl pierdusem, iar asta pare cam singura ocazie de a avea informaţii punctuale în bibliotecă despre un domeniu la care sunt oarecum „tufă”.

Sigur, pot să le achiziţionez şi mai târziu, dar nu asta e problema… Am ajuns în faţa vânzătoarei, dar cu toată aţipeala de la ora aceea matinală (pentru mine), am constatat că privirea ei conspirativă nu rima cu absenţa suspectă a ziarelui cu pricina de pe tarabă. Nu de altceva, dar nici măcar nu fuseseră toate pachetele cu publicaţii despachetate.

„Bine, vă dau, dar numai pentru că vă cunosc.” Apoi, şopteşte către partenerul ei într-ale crimei culturale: „Câte mai sunt? Una e pentru preot, alta pentru doamna profesoară…”

Nu ştiu… trebuia să zic săru mâna şi să las bacşiş ? (n-am făcut-o) Oricum, am înţeles că săptămâna viitoare vor mări tirajul. Deci dacă mă cunoaşte şi mă duc devreme şi mai moare cineva care se abonase la exemplarele de sub tejghea… da, cred că mai am o şansă.

Read Full Post »

cismigiu&coMie foarte greu să scriu ceva despre această carte. Aş fi iremediabil lovit de subiectivitate. Pentru că îi simt fiecare pagină în minte…

Destinul a făcut ca eu să intru abia acum în posesia unei ediţii necenzurate, mult mai stufoase decât cea parcursă cu aviditate, de un număr necunoscut de ori, în timpul liceului. De aceea, prima (nouă) impresie a fost dată de paginile descoperite pentru prima dată, care vorbeau despre spiritul de întreprinzător, despre rege, religie şi România Mare.

În afară de asta, ar fi greu de explicat de ce îmi place. Poate pentru că descrie o existenţă şcolărească mai responsabilă, în care elevii erau deopotriva independenţi, curajoşi, fermecători, serioşi şi respectuoşi.  O atmosferă îmbogăţită de prezenţa unor profesori mai buni sau mai răi, dar întotdeauna monumente de pedagogie. Nimic nu pare să plictisească din descrierea asta, chiar dacă lipsesc fetele (in cele mai multe dintre capitole), muzica, alcoolul, gadgeturile electronice, maşinile şi hainele de firmă.

În esenţă, cartea asta este un manifest plin de senzaţii. Paşii care se aud foşnind pe aleile Cişmigiului. Răcoarea laptelui bătut de la buturugă. Privirile scrutătoare ale profesorilor imitaţi. Roşeaţa din obraji la compunerea de acrostihuri de amor. Câţi dintre noi putem apela la asemenea amintiri?

bajenaru clasa lui bajenaru

Stânga: autorul imediat după pensionare; Dreapta: celebra clasă descrisă în roman, la absolvirea din 1926. Sursa tuturor fotografiilor: Jurnalul Naţional.

P.S. Volumul conţine şi continuarea, „Bună dimineaţa, băieţi!”. Se simte amprenta barbară a regimului sub care a fost scrisă (prin anii ’60) şi tonul moralizator. Dar autorul a rămas acelaşi om simplu, care exultă la contactul cu oamenii de valoare.

Read Full Post »

Istoria nu e matematică. Nu se încadrează în idealul axiomei, ci se înclină sub povara sentimentelor. Când acestea din urmă sunt de bună credinţă, merită să meditezi asupra unei păreri în plus. O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri, de Neagu Djuvara.

Read Full Post »

10011Şeherezada şi-a terminat poveştile şi devine soţia lui Şahriyar. Dar poveştile prin viaţă, ifriţii îi zăpăcesc pe oameni, iar aceştia se abat de la calea cea dreaptă şi comit crime odioase. Răul trece de la un om la altul, ca puhoiul unui râu care inundă un oraş. Sultanul umblă incognito prin oraş şi descoperă că cei săraci şi nefericiţi recreează, la nivelul lor, aceleaşi conflicte sociale din lumea celor avuţi.

Pentru cititorul normal, e doar o poveste. Proaspătă şi înmiresmată, ca atmosfera unei cafenele egiptene. Dar din ea, răsuflă aerul contondent al moralei. Creaturile supranaturale poartă însemnele politicienilor şi afaceriştilor, care ţin sforile unei lumi care şi-a pierdut tot mai mult cursul. Personajele duc dispute religioase, exterioare şi interioare, la fel de convulsive ca întreaga lume arabă modernă.

Discursul lui Sindbad, personaj reînviat din „1001 de nopţi”, rezumă ideile principale ale cărţii: Omul poate fi lesne înşelat de năluciri pe care le crede adevăruri. Somnul nu este îngăduit dacă trebuie să rămâi treaz şi disperarea nu face casă bună cu viaţa. Bucatele sunt hrană când sunt mâncate cumpătat şi otravă când apare lăcomia. Am învăţat că libertatea înseamnă viaţă pentru suflet şi că paradisul însuşi nu îi este de nici un folos omului dacă acesta şi-a pierdut libertatea. Am învăţat că omului i se poate da o minune, dar asta nu înseamnă că el va şti să o vadă şi să pună stăpânire pe ea. Este greşit să fim prizonierii tradiţiilor, ai lucrurilor învechite.

Read Full Post »

Iepuraşul de la Editura Tritonic mi-a oferit o reducere de 35% şi mi-a adus ieri trei cărţi proaspete, aşa că în luna următoare mă întorc la universurile lecturilor din adolescenţă.

aer carbon-modificat zei-americani

Read Full Post »

pestera2Ce e acolo jos, repetă Marta după ce se aşezară, Sînt şase oameni morţi, trei bărbaţi şi trei femei, Nu mă surprinde, bănuiam că e vorba de rămăşiţe omeneşti, se întimplă adeseori în timpul săpăturilor, dar nu înţeleg de ce atîta mister, atîta secret, atîta supraveghere, oasele nu fug, şi nu cred că furtul lor ar merita efortul, Dacă ai fi coborît cu mine, ai fi înţeles, de altfel, mai ai timp să cobori, Nici nu mă gîndesc, Nu e uşor să nu te gîndeşti după ce-ai văzut ce-am văzut eu, Ce-ai văzut, cine sînt oamenii aceia, Oamenii aceia sîntem noi, zise Cipriano Algor, eu, tu, Marcal, întreg Centrul, probabil lumea întreagă.

Iniţial, am crezut că voi muri de plictiseală, anesteziat probabil şi de frazarea nesfârşită, specifică lui Saramago. Am rezistat datorită textului dens în simboluri şi a personajelor pline de frământări, care se dezvăluiau pe măsură ce întorceam fiecare pagină. Însă, aproape ca întotdeauna, Saramago mi-a dat o lecţie la final, răsturnând toată construcţia unui final posibil în mintea mea.

E o carte despre conflictul real-imaginar, pornit din simpla contradicţie lut-plastic, dar care poate fi extinsă la tot ceea ce se întâmplă cu noi, într-o societate pe care virtualul pune tot mai multă stăpânire. Locul celor privilegiaţi de noua ordine este un loc fără ferestre şi fără verdeaţă, în care orice senzaţie are preţul ei. Preţul dezumanizării, al inutilităţii. Din fericire, Saramago îşi asumă rolul de salvator, scoţându-şi personajele din peşteră şi punându-le să-şi croiască drum spre o altă lume.

P.S. Sper că n-aţi uitat, dar în meniul Cărţi bune puteţi parcurge textul integral al acestui roman.

Bonus: Mitul Peşterii, extras din „Republica” lui Platon

Read Full Post »

Older Posts »