Octavian Paler – Un om norocos

Daniel Petric. Pseudonimul sub care se ascunde un om hăituit de mediocritate în deliranta Românie din orwellianul an 1984. Un azil de bătrâni. Ascunzătoarea perfectă, care te face să respiri şi, totodată, să te înăbuşi. Cioplitor de monumente funerare. Meseria care îţi dă senzaţia că deţii controlul asupra destinului celorlalţi. Bătrânul. Metafora sub care se camuflează sistemul. O inexistenţă fără de care siguranţa oamenilor s-ar prăbuşi. Sinuciderea, crima şi moartea. Cele trei ipostaze ale dispariţiei dragostei, prieteniei şi eului. Omul norocos este antifraza perfectă pentru a defini o persoană incapabilă de iubire, deoarece a învăţat să supravieţuiască prin ură.

Aşa sunt oamenii. Cu cât eşti mai aproape de starea unui vierme, cu atât îi înduioşezi mai mult, pe când valoarea ta îi pune în stare de alarmă, socotind-o o ofensă personală.

Îmi ador neputinţa. Ea e salvarea mea, mă scuteşte de regrete. Îmi zic  „nu pot” şi cu asta am terminat, nu mai am nici un reproş să-mi fac.  Sunt omul cu cele mai puţine dezamăgiri, pentru că am evitat să am speranţe. Îi las pe alţii să-şi umple viaţa cu deziluzii.

Cum să fii liber, dacă eşti singur ? Singur nu eşti liber niciodată.  Singurătatea nu e libertate, ci sclavie. Nu suntem liberi decât legaţi de un om sau de o idee.

Fiecare îşi face Dumnezeu din ce poate. Din talaş, din catifea sau din tăcere. Eu mi-l fac din ideea că în orice eşec mai este ceva important de făcut : să-l înţelegi.

Îmi închipui că puţini s-au gândit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta,  îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa.

Read Full Post »

Una pentru preot, alta pentru profesoara X…

Azi-dimineaţă, deşi nu ieşisem încă din modulul „orizontal pe pernă”, am purces cu ochii lipiţi să cumpăr pâine şi am trecut şi pe la taraba de ziare să iau Adevărul cu suplimentul frumos editat despre Leonardo da Vinci. Nu de altceva, dar primul număr îl pierdusem, iar asta pare cam singura ocazie de a avea informaţii punctuale în bibliotecă despre un domeniu la care sunt oarecum „tufă”.

Sigur, pot să le achiziţionez şi mai târziu, dar nu asta e problema… Am ajuns în faţa vânzătoarei, dar cu toată aţipeala de la ora aceea matinală (pentru mine), am constatat că privirea ei conspirativă nu rima cu absenţa suspectă a ziarelui cu pricina de pe tarabă. Nu de altceva, dar nici măcar nu fuseseră toate pachetele cu publicaţii despachetate.

„Bine, vă dau, dar numai pentru că vă cunosc.” Apoi, şopteşte către partenerul ei într-ale crimei culturale: „Câte mai sunt? Una e pentru preot, alta pentru doamna profesoară…”

Nu ştiu… trebuia să zic săru mâna şi să las bacşiş ? (n-am făcut-o) Oricum, am înţeles că săptămâna viitoare vor mări tirajul. Deci dacă mă cunoaşte şi mă duc devreme şi mai moare cineva care se abonase la exemplarele de sub tejghea… da, cred că mai am o şansă.

Read Full Post »

Cişmigiu & Comp… de Grigore Băjenaru

Mie foarte greu să scriu ceva despre această carte. Aş fi iremediabil lovit de subiectivitate. Pentru că îi simt fiecare pagină în minte…

Destinul a făcut ca eu să intru abia acum în posesia unei ediţii necenzurate, mult mai stufoase decât cea parcursă cu aviditate, de un număr necunoscut de ori, în timpul liceului. De aceea, prima (nouă) impresie a fost dată de paginile descoperite pentru prima dată, care vorbeau despre spiritul de întreprinzător, despre rege, religie şi România Mare.

În afară de asta, ar fi greu de explicat de ce îmi place. Poate pentru că descrie o existenţă şcolărească mai responsabilă, în care elevii erau deopotriva independenţi, curajoşi, fermecători, serioşi şi respectuoşi.  O atmosferă îmbogăţită de prezenţa unor profesori mai buni sau mai răi, dar întotdeauna monumente de pedagogie. Nimic nu pare să plictisească din descrierea asta, chiar dacă lipsesc fetele (in cele mai multe dintre capitole), muzica, alcoolul, gadgeturile electronice, maşinile şi hainele de firmă.

În esenţă, cartea asta este un manifest plin de senzaţii. Paşii care se aud foşnind pe aleile Cişmigiului. Răcoarea laptelui bătut de la buturugă. Privirile scrutătoare ale profesorilor imitaţi. Roşeaţa din obraji la compunerea de acrostihuri de amor. Câţi dintre noi putem apela la asemenea amintiri?

Stânga: autorul imediat după pensionare; Dreapta: celebra clasă descrisă în roman, la absolvirea din 1926. Sursa tuturor fotografiilor: Jurnalul Naţional.

P.S. Volumul conţine şi continuarea, „Bună dimineaţa, băieţi!”. Se simte amprenta barbară a regimului sub care a fost scrisă (prin anii ’60) şi tonul moralizator. Dar autorul a rămas acelaşi om simplu, care exultă la contactul cu oamenii de valoare.

Read Full Post »

Cum se vede istoria la 93 de ani.

Istoria nu e matematică. Nu se încadrează în idealul axiomei, ci se înclină sub povara sentimentelor. Când acestea din urmă sunt de bună credinţă, merită să meditezi asupra unei păreri în plus. O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri, de Neagu Djuvara.

Vezi acest document pe Scribd

Read Full Post »

Naghib Mahfuz – O mie şi una de nopţi şi zile

Şeherezada şi-a terminat poveştile şi devine soţia lui Şahriyar. Dar poveştile prin viaţă, ifriţii îi zăpăcesc pe oameni, iar aceştia se abat de la calea cea dreaptă şi comit crime odioase. Răul trece de la un om la altul, ca puhoiul unui râu care inundă un oraş. Sultanul umblă incognito prin oraş şi descoperă că cei săraci şi nefericiţi recreează, la nivelul lor, aceleaşi conflicte sociale din lumea celor avuţi.

Pentru cititorul normal, e doar o poveste. Proaspătă şi înmiresmată, ca atmosfera unei cafenele egiptene. Dar din ea, răsuflă aerul contondent al moralei. Creaturile supranaturale poartă însemnele politicienilor şi afaceriştilor, care ţin sforile unei lumi care şi-a pierdut tot mai mult cursul. Personajele duc dispute religioase, exterioare şi interioare, la fel de convulsive ca întreaga lume arabă modernă.

Discursul lui Sindbad, personaj reînviat din „1001 de nopţi”, rezumă ideile principale ale cărţii: Omul poate fi lesne înşelat de năluciri pe care le crede adevăruri. Somnul nu este îngăduit dacă trebuie să rămâi treaz şi disperarea nu face casă bună cu viaţa. Bucatele sunt hrană când sunt mâncate cumpătat şi otravă când apare lăcomia. Am învăţat că libertatea înseamnă viaţă pentru suflet şi că paradisul însuşi nu îi este de nici un folos omului dacă acesta şi-a pierdut libertatea. Am învăţat că omului i se poate da o minune, dar asta nu înseamnă că el va şti să o vadă şi să pună stăpânire pe ea. Este greşit să fim prizonierii tradiţiilor, ai lucrurilor învechite.

Read Full Post »

Sete de science-fiction şi fantasy

Iepuraşul de la Editura Tritonic mi-a oferit o reducere de 35% şi mi-a adus ieri trei cărţi proaspete, aşa că în luna următoare mă întorc la universurile lecturilor din adolescenţă.

Read Full Post »

Jose Saramago – Peştera

Ce e acolo jos, repetă Marta după ce se aşezară, Sînt şase oameni morţi, trei bărbaţi şi trei femei, Nu mă surprinde, bănuiam că e vorba de rămăşiţe omeneşti, se întimplă adeseori în timpul săpăturilor, dar nu înţeleg de ce atîta mister, atîta secret, atîta supraveghere, oasele nu fug, şi nu cred că furtul lor ar merita efortul, Dacă ai fi coborît cu mine, ai fi înţeles, de altfel, mai ai timp să cobori, Nici nu mă gîndesc, Nu e uşor să nu te gîndeşti după ce-ai văzut ce-am văzut eu, Ce-ai văzut, cine sînt oamenii aceia, Oamenii aceia sîntem noi, zise Cipriano Algor, eu, tu, Marcal, întreg Centrul, probabil lumea întreagă.

Iniţial, am crezut că voi muri de plictiseală, anesteziat probabil şi de frazarea nesfârşită, specifică lui Saramago. Am rezistat datorită textului dens în simboluri şi a personajelor pline de frământări, care se dezvăluiau pe măsură ce întorceam fiecare pagină. Însă, aproape ca întotdeauna, Saramago mi-a dat o lecţie la final, răsturnând toată construcţia unui final posibil în mintea mea.

E o carte despre conflictul real-imaginar, pornit din simpla contradicţie lut-plastic, dar care poate fi extinsă la tot ceea ce se întâmplă cu noi, într-o societate pe care virtualul pune tot mai multă stăpânire. Locul celor privilegiaţi de noua ordine este un loc fără ferestre şi fără verdeaţă, în care orice senzaţie are preţul ei. Preţul dezumanizării, al inutilităţii. Din fericire, Saramago îşi asumă rolul de salvator, scoţându-şi personajele din peşteră şi punându-le să-şi croiască drum spre o altă lume.

P.S. Sper că n-aţi uitat, dar în meniul Cărţi bune puteţi parcurge textul integral al acestui roman.

Bonus: Mitul Peşterii, extras din „Republica” lui Platon

Read Full Post »

Kurt Vonnegut – Cutremur de timp

Premisa „cutremurului de timp” a fost ideea că un cutremur de timp, o disfuncţie în continuitatea spaţio-temporală, ar face ca toată lumea să treacă încă o dată, prin exact ceea ce a trecut în deceniul anterior. Doar reîntorşi la data când s-a produs cutremurul de timp ar înceta oamenii să mai fie roboţii propriului lor trecut. Doar atunci când o să acţioneze din nou liberul arbitru vor înceta ei să-şi urmeze traseul anevoios datorat propriilor lor decizii.

E o carte scrisă pentru fanii scriitorului, pentru că numai ei ar putea să aprecieze o asemenea tocăniţă de SF cu pasaje critice la adresa ultimului secol din istoria umanităţii.

Din ea, aflăm despre existenţa buubuulingilor, extratereştri dotaţi cu o inteligenţă strălucită, care, odată cu apariţia televiziunii, refuză să-şi mai folosească imaginaţia şi devin nişte făpturi răutăcioase şi insensibile. Sau despre cele trei surori „B-36”, numite astfel după un bombardier de pe planeta Pământ, dintre care cea mai rea e om de ştiinţă. Nu mai puţin amintit este doctorul Schadenfreude, psihiatrul care le interzice pacienţilor să mai rostească pronumele „eu”, intenţionând ca prin această inedită terapie să-i elibereze de propriul sine.

De fapt, toată înlănţuirea tragi-comică şi aparent, fără sens, a povestirilor e un prilej pentru autor de a-şi rememora viaţa, cu mult umor şi autoironie. Şi de a pleda din nou cauza umanismului, în contrast cu bolile organizării sociale – politică, religie, bani.

P.S. Bineînţeles că Vonnegut a murit la un deceniu după apariţia acestei cărţi.

Am senzaţia că fiinţele cele mai evoluate de pe Pământ consideră jenant, dacă nu mai rău, faptul că sunt în viaţă. Nu încape nici un dram de mister în faptul că otrăvim apa, aerul şi solul, şi construim mecanisme industriale şi militare din ce în ce mai parşive şi funeste. (Kurt Vonnegut, 1922-2007)

Read Full Post »

Octavian Paler – Polemici cordiale

Paler preschimbă un aparent oximoron într-un prilej de a filosofa asupra existenţei. Scrie despre Sfinx, Voltaire, Napoleon, Pilat din Pont, Henry Miller, Don Quijote, Oedip, Socrate, Nero, Don Juan, Giordano Bruno, Nietzsche şi mulţi alţii. Creează discursuri aproape reale ale posibilelor necunoscute din viaţa noastră şi ale artistului împovărat de critici, ale liber cugetătorului ce vrea să iubească, ale unor posibili conspiraţionişti aflaţi faţă în faţă cu ororile nazismului sau ale patrioţilor ce-şi iubesc ţara din spatele vorbelor. Descrie tablouri, clădiri, creneluri ale sufletului. Si intotdeauna spune lucruri care s-au aflat mereu într-un colţ al imaginaţiei noastre, dar pe care n-am avut străfulgerarea de a le contura în idee.

Iată câteva citate dintr-o carte care merită citită cu adânci pauze de respiraţie:

„Trebuie să fim siguri măcar de faptul că suntem însetaţi de certitudini dacă nu suntem siguri de nimic altceva.”

„Dacă viaţa e un joc, acest joc trebuie să aibă, totuşi, o regulă pe care n-o cunoaştem.”

„Eu glorific omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocenţa singurătăţii, care şi-a câştigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdăreşte lumea în care trăieşte, dar nu renunţă la convingerea că singura sa bogăţie e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit şi trebuie apărat.”

„Dogmatismul n-a iubit niciodată cântarul. El a preferat totdeauna să deschidă leprozerii şi, peste drum, temple. (…) A folosi anatema, în locul cântarului, e un obicei cel puţin anacronic. Rolul culturii nu e să aleagă între ritualul unui templu şi dezolarea unei leprozerii.”

„Noi, românii, n-avem nevoie să cumpărăm trecut. Noi îl avem şi singura grijă în această privinţă ar fi să nu-l lăsăm să se piardă. (…) Îi bănuiesc pe cei care-şi uită locurile natale de ceva mai grav decât ingratitudinea. Îi bănuiesc de frig interior.”

„Adevărata dragoste te strânge de gât, nu te împinge la tirade.”

„Raţiunea a fost mereu dispusă să caute subterfugii şi motivări. Aproape toate nedreptăţile din istorie au avut avocaţii lor, iar filosofia a fost nu numai slujnica teologiei; a măturat şi prin beciurile poliţiilor şi prin închisori. Inima, în schimb, nu acceptă rolul de slujnică. Pentru ea, adevărurile sunt mai simple şi mai clare.”

„Nu le reproşez nimic celor care nu iubesc munţii. Nu poţi să reproşezi unui om că n-are noroc.”

Read Full Post »

Două poveşti…

Am descoperit colecţia editurii Arthur, care reeditează bijuterii ale genului pentru copiii de azi. Frumos cartonate, numai bune de savurat… chiar şi de un copil mare, ca mine. Aşa că mai recuperez şi eu din ce n-am citit pe vremuri.

E.T.A Hoffman – Piticuţ, zis şi Cinabru

O poveste scurtă, dar întortocheată, despre o creatură stranie care se pune în calea unei iubiri. Un joc manipulat de zâne şi vrăjitori camuflaţi de teama unui monarh luminat ce prpovăduia triumful ştiinţei.

Autorul se dezlănţuie în registrul ironic, dar nu părăseşte nicio clipă atmosfera inefabilă a fanteziei. Am citit cu nerăbdare de copil şi am savurat cu setea unui adult care nu vrea să uite ce înseamnă să citeşti o carte de zeci de ori.

Mark Twain – Wilson Zevzecul

De fapt, nu e vorba despre un „zevzec”, ci despre un avocat foarte inteligent, pasionat colecţionar de amprente, care se vor dovedi elementul-cheie al rezolvării conflictului. Ca de obicei, Mark Twain face o descriere minunată a sclavagismului american. De data asta, în decorul unui târguşor leneş, cu ajutorul unei femei albe (considerată sclavă din cauza originilor) care face un gest de neiertat. E prezent şi motivul fraţilor/gemenilor, care-l ajută pe autor să prezinte esenţa Americii, aceea de dualitate permanentă.

Read Full Post »