Hai, mergeţi…

Manifest cu zeamă de bâtă…

În timp ce eu sunt circumspect, alţii ar face niscaiva revoluţie. Dăm mai departe, că e însufleţitor. Rămâne de văzut dacă vom mai simţi la fel şi după ce ne vom ridica de la birou. via Simona Tache

Poate ar trebui luată în calcul și reluarea obiceiului manifestărilor stradale. Poate ar trebui să ieșim în stradă și să zbierăm, ca în anii ‘90. Poate ar trebui să aruncăm cu ouă în ei, cu zacuscă, cu varză murată, cu gunoaie. Poate ar trebui să îi facem să le fie frică de noi. Frică să nu le murdărim costumele alea scumpe, să nu le împroșcăm cu zacuscă burtoaiele alea îmbuibate și meclele alea nesimțite, frică de furia noastră explicită. Să aibă coșmaruri cu zacuscă, de fiecare dată când vor vrea să bage mâna pân-la cot, să le înghețe șira spinării de fiecare dată când se vor descheia la prohab ca să facă pipi pe noi. Să aibă coșmaruri zecile de mii de tineri care ar putea să iasă în stradă și cu zecile de mii de tineri care ar putea să iasă și să refuze să mai plece de acolo. Să aibă coșmaruri cu Piața Universității. Da, cred din ce în ce mai tare că ar trebui reînviată Piața Universității. Au uitat-o. Cred că ar trebui să le-o reamintim. Să le reamintim că existăm, și că suntem foarte furioși, și că, gata, s-a terminat, ne-au ajuns 20 de ani de bătaie de joc. restul aici

Aştept turul doi…

Dacă vi se pare că ceea ce urmează n-are nicio legătură cu titlul, aveţi perfectă dreptate. Tocmai de asta “aştept turul doi”, pentru a vedea dacă mai poate ceva să-mi schimbe perspectiva.

De câţiva ani, societatea românească pierde valori pe bandă rulantă, dar noi nu punem nimic în loc. Ne batem joc în mod sistematic de ceea ce unii, puţini, au încercat să construiască ceva – oameni, iară nu guverne.  Iar tinerii învaţă că sus se ajunge prin curvăsăraie (fie ea literală sau figurativă) şi proliferează un comportament în consecinţă.

La preşedinţie, candidează oameni “pătaţi” şi condamnaţi, pentru că tinereţea, prestanţa şi eleganţa nu au greutatea banului supt cu destoinicie de la bugetul de stat. Candidaţii principali reprezintă partide-mamut care joacă murdar şi colcăie de traseişti şi oportunişti. Ei nu sunt şi nu vor fi niciodată responsabili. Însăşi constituţia noastră este o ruşine naţională, permiţând preşedintelui să joace guvernul în picioare, iar parlamentului să-l suspende de câte ori are chef pe şeful statului. Uitat în ecuaţie, ca un rest neînsemnat de împărţire, guvernul n-are decât puterea de a găzdui ghiftuiţi ai soartei, cu diplome îndoielnice (să mă scuze excepţiile notabile) care nu ştiu să administreze ţara.

De ce-aş fi responsabil pentru votul meu? Ei oricum se comportă de parcă nimeni n-ar vota. Şi niciodată nu sunt traşi la răspundere. Pentru că se bazează pe nevoia românului de “pâine şi circ” (nevoie neîndoios moştenită pe linie latină, deşi băieţii ăia mai câştigau şi nişte războaie printre altele). Pe kilogramul de făină pe care-l vor da gratis pensionarilor. Pe frazele graseiate şi misogine care vor gâdila orgoliul bătăuşilor casnici. În timpul ăsta, eu practic un sport trist de dat cu ştampila şi-mi eviscerez speranţele, una câte una.

Dacă eu nu voi vota duminică, ei şi eu vom câştiga deopotrivă. Ei vor căpăta legitimitatea ştirbită a unui popor plin de contradicţii, care se bate în piept cu istoria glorioasă pe care nu şi-o cunoaşte, dar nu e în stare să ridice o hârtie de jos şi un pom din rădăcină spre stele. Eu voi privi cu detaşare spectacolul grotesc şi mă voi gândi la ziua următoare, care înseamnă iubire, familie, prieteni, muncă, muzică… Şi-mi voi întări, obsedant, convingerea, că până ce fiecare dintre noi va avea o Românie personală înăuntrul căreia să încerce să prospere, nu vom fi în stare să progresăm ca naţie.

Wyclef Jean – Sweetest Girl

Încă se mai cântă cu pasiune. Asta e bine.

Scurte aberaţii de la şcoală…

* insistenţa sublimă cu care s-au învăţat ascendenţa şi descendenţa diftongilor, fapt care ne-a făcut să ne întrebăm inclusiv ce hram poartă mirificul cuvânt “muie” în acest context. Se pare că include un diftong ascendent, ceea ce dă noi valenţe realităţii.

* întrebarea nerostită care rezidă pe buzele noastre cu privire la utilitatea cumpărării a două culegeri de matematică, în condiţiile în care se lucrează doar din una.

* faptul că în ciclul săptămânal de patru ore de engleză sunt implicate două profesoare, trei cursuri şi patru materiale de studiu/lucru, la fel ca într-un binecunoscut film despre avortul interzis.

* albumul foto (dimensiuni 9×13) în care profesoara de franceză doreşte să fie plasate verbele învăţate, cu conjugarea lor cu tot. Menţionez că, nefiind negustori ambulanţi prin preajmă, am cumpărat un exemplar la preţ dublu de la magazinul de profil.

* dacă tot vorbirăm de fonetică mai sus, să amintim şi de hiatul din cursul de geografie, în care s-a sărit cu bună ştiinţă de lecţia despre scoarţă, manta şi nucleu.

*caietul dictando de la ora de desen.

* lecţiile de sinteză de la istorie. Dacă acum învaţă în pastile, în clasa a opta cursurile vor semăna cu nişte postări pe Twitter. Copii, pregătiţi-vă să vorbiţi despre al doilea război mondial în 128 de caractere…

*educaţia tehnologică, această cenuşăreasă pe care noi o onoram cu profile metalice. Elevii de azi trebuie să completeze spaţii punctate din caiete şi să realizeze tablouri din plante, activitate urmată de descrierea meticuloasă a procesului de producţie.

Texte de duminică după-amiază… (4)

Săptămâna asta a fost dominată de moartea unui mare actor. Hienele din media au vuit strident, au folosit orbeşte fotografii, dar au existat şi oameni care au dat ghes simţirilor. Dragoş Vasile ne-a predat lecţia de viaţă şi de moarte a lui Gheorghe Dinică. Cristina Bazavan ne aminteşte că cineva îl iubeşte mai mult decât noi. Iar Dono a ţinut dinadins să ureze personal drum bun măturătorului de praf de stele, cusurgiu fără cusur…

Cosmin Alexandru nu mai ştie ce să recomande tinerilor să aleagă, pentru că se vede văduvit de repere, iar acestea ezită în a se contura. De aici, şi citatul săptămânii: “Ţara mea m-a cam scos din mine.”

Simona Tache povesteşte despre foamea eternă a românului, care e în stare să spună o minciună pe minut, câtă vreme rezultatul prefăcătoriei e ceva pe gratis.

Între timp, unii intrăm pe nesimţite în statistici, iar omul din gura presei plânge după banii de pe card.

Şi pentru că paturile noastre întârzie să apară, închei cu un text savuros despre cum se proiectează un pat. partea I partea a II-a partea a III-a

De prin cutia poştală…

Şi psiholog şi analist-expert şi psihoanalist şi psihopedagog… ce om !

Poezia de vineri

Acum vom sta… de Nichita Stănescu

Acum vom sta înlăuntrul unui ochi văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios deodată cu hărţile.
Copaci cu vârfurile întoarse spre noi, munţi, oraşe, catedrale…
Ca pe un zid al morţii maşinile înnegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu-nclini tâmpla rece ca-ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri şi-n loc de inimă ne bate luna.

Hitler era un om rău, elevule…

Via Nepoliticos, o chestie care, probabil, e mai des întâlnită decât s-ar crede şi care vine să confirme că realitatea e mai înfricoşătoare decât ficţiunea. Ca să parafrazăm, tu ştii cine predă copilului tău la şcoală? Doamnelor şi domnilor… v-o prezint pe profa de istorie ! (Pe urmă, s-o urmăriţi şi pe elevă.)

UPDATE: Extras dintr-un raport făcut de un profesor despre un caz de abandon şcolar: Băiatul care a abandonat parţial studiile a motivat spunând că trebuie să se ocupe de gospodărie, observându-se un ataşament mare faţă de calul său. Deci mă simt aproape genial în mediocritatea mea…

Pas greşit…

Avem următoarea demonstraţie matematică:

Să presupunem că a = b.
Putem scrie că a² = ab.
Dacă adunăm a² în ambele părţi: a² + a² = a² + ab
Adică 2a² = a² + ab
Scădem 2ab din ambii membri ai ecuaţiei:
2a² – 2ab = a² + ab – 2ab
Rezultă 2a² – 2ab = a² – ab, adică 2 (a² – ab) = 1 (a² – ab)
Împărţim în fiecare parte la a² – ab… şi obţinem 1=2

Unde e greşeala ?