La ora când descopeream cuvintele lui Eliade, croite parcă pentru o cumpănă eternă între anii româneşti, habar n-aveam că mă voi termina deceniul în casă nouă, căsătorit şi cu un credit baban la activ. (Deşi, mai corect ar fi să spun, “la pasiv”.)

Dar iată cum a arătat calendarul anului pe tocmai îl alungăm în amintire…

Ianuarie: luna revenirii la normalul post-electoral. Am demarat câteva preocupări nobile: am răspuns la un chestionar, am votat pentru parcul Retezat, am hrănit săracii lumii şi am amintit cititorilor mei că trăiesc în anul ştiinţei. Am dovedit că sunt admirat de o lume întreagă. Am primenit o lacrimă la moartea unui poet. Am luat apărarea programelor TVR. (Serios, acolo am văzut cele mai bune filme.) Mi s-a reconfirmat că monştrii trăiesc printre noi sub măşti de sfinţi. Am descoperit că e foarte uşor să cânţi. Şi distractiv să mimezi. Nu putea lipsi nici referinţa la “celebra” pungă de plastic plătită.  Desigur, am avut şi cover-uri faine. (Şi, la un an distanţă şi după o moţiune de cenzură votată, tot nu-mi vine să cred că tot de ăsta facem mişto. Pe banii noştri. ) Obosit fiind, am plecat la Sighişoara…

Februarie: luna medievală. Am explorat magnifica cetate a Sighişoarei, în mai multe episoade. Şi i-am văzut pe Sting şi Edin Karamazov spunând o poveste din vremuri de mult apuse. Apoi, am descoperit că mai există frumos. În muzică, în visele împlinite şi în speranţa noastră contra morţii.

Martie: luna muzicii. M-a întristat o plecare dintre litere. Dar am ascultat mult şi bun. Despre păcate originare. Despre despărţiri. Despre şahul vieţii. Despre Sahara. Şi, ca în orice martie de câţiva ani încoace, am redus universul la trei litere.

Aprilie: luna razei de soare. Am întrezărit o speranţă. Dar timpul mi-a demonstrat că nimic nu s-a schimbat. Am petrecut altfel o sărbătoare care-mi pare străină. Am crezut că noi nu putem face asta. Şi am stat cu ochii pe Moldova… răsfoind albume cu capitala.

Mai: luna familiei. Întâi am sărbătorit 11 ani, apoi am pus bazele unei noi numărători. (Chiar dacă unii au cârcotit.) Am filozofat despre România personală, despre cărţi şi despre trepte. În plus, am citit un basm delirant şi am văzut un film fermecător.

Iunie: luna creditului. Ne-am înrobit la bancă, de dragul independenţei. Între timp, Ioana a primit manualele pentru clasa a cincea, Michael Jackson a murit, eu am votat din nou degeaba, iar Manowar a cântat în română.

Iulie: luna noii case. Dar mult a durat până ne-au venit cheile la mână. Aşa că ne-am umplut timpul cu Santana şi ne-am relaxat. În plus, am făcut o descoperire şi am dansat la o nuntă… altfel.

August: luna zugravilor şi a instalatorilor. Habar n-aveţi câte cuvinte noi am învăţat. Desigur, n-am procedat româneşte. Am însoţit mersul bidinelei cu un canon ucigător, un solo neobişnuit de chitară, o lecţie de istorie şi un îndemn la acţiune.

Septembrie: luna şcolarului. Ne-am întors la cărţi, caiete şi cerneluri. Cu un îndemn de la Pittiş, cu plimbări prin Cişmigiu, cu temeri de sorginte americană, cu contradicţii “istorice”… Apoi, ne-am uitat pentru a mia oară la Dirty Dancing şi ne-am reamintit de Freddie Mercury. Am încercat să devenim colecţionari, am întâlnit fantoma unui poet, am ascultat un imn din suflet. Ah, da… am ascultat melodia anului. Şi am fost un pic dezamăgit…

Octombrie: luna bolnavului. Era cât pe ce să pierd două degete, dar destinul implacabil a acţionat cum trebuie. Apoi, datorită zelului medicului de familie, era să-mi blochez de tot una bucată mijloc de locomoţie. Deprimarea a fost mare. Cât pe ce să uit de ziua mea. Sau de lipsa de căldură din calorifere. Până şi browserul a suferit. Noroc că m-a înviorat Unirea Urziceni.

Noiembrie: luna revoltei. Revolta faţă de ceea ce se întâmplă în politică: minciuna cu manipularea, mizeriile de campanie, perspectiva inutilităţii, Revolta faţă de aberaţiile de la şcoală, care pot atinge şi un asemenea nivel. Revolta faţă de ziduri. Revolta rezervată faţă de o moarte pe care nu o meritam. Revolta zen faţă de producătorii de mobilă. Aşa că, trist şi dezgustat de ceilalţi, am mai stat un tur… Fără să mă manifest. În sfârşit, am constatat o apariţie şi am documentat o dispariţie din peisaj. Şi am mai aflat că baladele rock trăiesc.

Decembrie: luna victoriei personale şi a înfrângerilor publice. Timpul s-a oprit în casa veche, odată cu handbalistele pe semicerc, cu fotbaliştii în faţa nemţilor şi cu Geoană în post exit-poll. Cum România continua să fie o fatalitate, o raia a derutaţilor, o vrajbă fără început şi fără sfârşit şi umbra dureroasă a unei amintiri neclare, am căutat sprijin la minţi mai minunate şi am început să-mi fac planuri pentru la anul.

Şi am încălecat pe-o şa şi… de fapt, m-am mutat. Din casă, din an, din deceniu…

Deocamdată, ne simţim ca la hotel. Asta-i bine. E primul nostru concediu, după multă vreme.

Nu, nu aşa arată…

Atât aveam pe 22 decembrie 1989. Deşi în familia mea se vorbea cu preocupare despre frământările din ţară, eu băteam maidanul cu echipa mea de fotbal. I-am salutat pe soldaţii care se îndreptau spre centru. Apoi, au venit ai mei şi m-au luat de la bunică-mea (care stătea în Cotroceni, cartier în care mulţi ştabi de pe atunci aveau vile – nu mă îndoiesc că aşa e şi acum). Am mers cu metroul şi am primit un exemplar din primul număr al ziarului “Libertatea”, care semăna cu un manifest anticeauşist, extrem de asemănător cu ceea ce învăţasem despre fiţuicile cu statut asemănător pe care le tipăreau comuniştii în anii ‘30. Şi am sfârşit, evident, prin a mă uita la televizor, un sport cu care nu prea eram obişnuit. Nu prea ştiam că au murit oameni. Acum nu mai ştiu pentru ce au murit.

Cred că cea mai bună definiţie a celor întâmplate de atunci şi până acum este un lucru pe care mi l-a spus tata într-o seară de toamnă dintr-un istovitor (pentru el) an 1999. “În ‘90, am crezut că vom lăsa bâtele jos şi ne vom apuca de treabă. Eram entuziaşti, eram tineri… Datoria externă era plătită, aveam pământ cât să hrănim Europa. Dar acum… îmi pare rău că n-am emigrat. Dacă astăzi aş avea 25 de ani şi n-aş avea un copil, aş face-o.”

Eroii Revoluţiei Române zac la Bucureşti într-un cimitir protocolar, rânduiţi frumos, păziţi de soldaţi, de parcă ne-ar fi teamă să nu iasă afară şi să spună adevărul…

Detalii aici. Revin şi eu cu amănunte, atunci când voi intra în posesia lor.

Sau altfel spus, nu-mi ajunge prima de Crăciun, oameni buni…

Pentru că, pe 16 mai 2010, vine AC/DC…

… pe 5 iunie avem întâlnire cu sir Reginald Kenneth Dwight…

…iar pe 11 iunie îl vom vedea pe Clapton “The God” !

Chestia asta bântuie de zor prin blogosferă, deşi eu o descoperisem cam acum un an.

Mă rog, ideea e că s-a făcut o chestie şi cu filme.

Un alt top personal, despre decada care a schimbat totul…

1. Alegerea unui preşedinte de culoare în SUA. Americanii au parcurs drum lung de la “Coliba unchiului Tom” încoace…

2. Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Chiar dacă s-au petrecut la începutul deceniului şi au iscat numeroase controverse, rămân cel mai important eveniment al perioadei. Se poate spune că datorită lor am intrat noi în NATO. Şi tot datorită lor, transmitem anual oameni să moară în Orientul Mijlociu.

3. Dependenţa de tehnologie. Lumea noastră a devenit un ansamblu nemăsurat de butoane, playere, ecrane, memorii etc.

4. Web 2.0. Explozia societăţii virtuale (internet prin fibră optică şi wireless, serviciile Google şi Yahoo, YouTube, Facebook, Twitter, bloguri) a generat un consum cultural fără precedent şi a dat pe cap legile dreptului de autor şi cutumele vieţii private. Trăim, respirăm, comunicăm şi ne jucăm într-o matrice de neimaginat acum zece ani.

5. Criza financiară mondială. Generaţiile născute după al doilea război mondial au epuizat resursele adunate de strămoşii lor şi au dezlănţuit spirala creditelor. Eminenţele cenuşii din sectorul financiar abia aşteptau să mai producă ceva falimente.

6. Moartea lui Michael Jackson. După dispariţia lui Elvis în anii ‘70, a lui Lennon în anii ‘80 şi a lui Freddie Mercury în anii ‘90, decesul megastarului reprezintă un alt sfârşit de istorie (muzicală).

7. Atacul pandemiilor (mai mult sau mai puţin provocate). Boala vacii nebune, SRAS, gripa aviară şi gripa porcină au isterizat, pe rând, omenirea. Să nu uităm nici de sfaturile gen “excesul de zahăr, sare şi grăsimi…” sau “mâncaţi cinci fructe şi legume pe zi”.

8. “Deranjamentele” climatice: tsunami, uragane, topirea calotei polare. Însoţite, cum altfel, de o adevărată “modă” a protejării mediului.

9. Inflaţia de emisiuni de tip “reality-TV”: concursuri mai mult sau mai puţin scârboase în zone mai mult sau mai puţin exotice, situaţii jenante, chirurgie plastică, sex, religie, muzică… toate s-au adăpostit sub umbrela “fratelui cel mare”.

10. Interdicţiile privind fumatul. (Nu, nu sunt fumător.) Pe când o regulă asemănătoare şi o taxare în consecinţă în cazul prostiei ?

Iată şi un filmuleţ care demonstrează efectele tehnologiei asupra fiinţei umane. Omul cu maşina de scris pare venit de pe altă planetă. Oare la fel vom păţi şi noi, cei care scriem la laptopuri, peste 20 de ani ?

Posted in Data imemoralia, Franturi din cumpana ]]> http://cristianpavel78.wordpress.com/2009/12/16/vorbe-de-deceniu-ii/feed/ 1 cristianpavel78 http://cristianpavel78.wordpress.com/2009/12/14/vorbe-de-deceniu-i/ http://cristianpavel78.wordpress.com/2009/12/14/vorbe-de-deceniu-i/#comments Mon, 14 Dec 2009 08:20:05 +0000 cristianpavel78 http://cristianpavel78.wordpress.com/?p=4055 ]]>

Notă: În ciuda discuţiei în contradictoriu pe care am avut-o cu profesorul meu de matematică din liceu, continui să susţin şi acum că mileniul a început în 2001 şi că decada actuală se va finaliza la sfârşitul lui 2010. Totuşi, având în vedere că lumea trage deja linie sub primul deceniu al secolului XXI, m-am gândit să mă exprim în consecinţă.

Am început anii 2000, “the noughties” cum le spun vorbitorii de limbă engleză, refuzând să plec la câteva zeci de kilometri de Bucureşti, pentru a petrece Revelionul pe o zăpadă cum nu cred că a mai căzut de atunci. De atunci, am trecut prin multe: două examene de licenţă, câteva zeci de interviuri la posibile locuri de muncă, patru angajări (dintre care trei pe bune şi, încă, actuale), o străfulgerare de dragoste soldată cu o căsnicie şi o minune, plecarea de acasă, două mutări de domiciliu şi a treia în pregătire, nervi, speranţe, dezamăgiri, regăsiri şi multe, multe altele…

În afară de asta, au mai existat ceva evenimente care ne-au influenţat şi ne-au făcut ceea ce suntem azi. Eu nu pot decât să vă prezint opinia mea cu privire la cele mai importante lucruri petrecute în România ultimului deceniu. Urmează episodul cu lumea întreagă. Şi altele câteva.

1. Aderarea la Uniunea Europeană şi intrarea în NATO. În condiţiile unei politici interne sterile şi bazată pe strategia furtului la greu, accesul străinilor la resursele noastre (imobiliare, financiare, umane) a fost “colacul de salvare” al economiei.

2. Cota unică de impozitare, unul dintre “motoraşele” care a stat la baza creării unei clase de mijloc. Desigur, aceasta este relativ neînsemnată şi inactivă, dar există şi are mult potenţial.

3. Acutizarea faliilor între segmentele sociale, contrastul puternic între sărăcie şi opulenţă, compromiterea aproape definitivă a serviciilor de sănătate şi a învăţământului.

4. Recrudescenţa manifestărilor religioase, majoritatea de natură îndoielnică. Sub pretextul salvării de suflete, se adună averi nemăsurate. Iar reparaţia morală de după perioada comunistă se exprimă în cantitatea de biserici pe metru pătrat, nu într-o renaştere a spiritualităţii.

5.  Tabloidizarea excesivă a mass-media (tipărită şi electronică), fapt care a dus la o răsturnare a ierarhiilor de valori atât în activitatea jurnaliştilor, cât şi în rândurile publicului.

6. Dispariţia treptată a unei generaţii de excepţie, prin moartea (adeseori prematură) a unor personalităţi publice cu destin excepţional: Florian Pittiş, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Ernest Maftei, Grigore Dinică, Dem Rădulescu, Dan Spătaru, Jeana Gheorghiu, George Pruteanu, Monica Lovinescu, Ştefan Iordache, Grigore Vieru, Tatiana Stepa, Florin Bogardo, Nicu Constantin etc. Fără ei, ne simţim tot mai puţini, mai săraci, mai singuri…

7. Alegerea Sibiului drept “capitală europeană a culturii” în anul 2007. Am fost acolo şi am văzut cu ochii mei schimbarea. Cred că e unul dintre puţinele cazuri de eficientizare a unei investiţii cu bani europeni.

8. Premiul Palme d’Or primit de filmul regizat de Cristian Mungiu, “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Pelicula a fost nominalizată la categoria “Cel mai bun film străin” la Globul de Aur, dar a avut “ghinionul” de a concura cu un film şi mai impresionant, “Le scaphandre et le papillon“.

9. Cei 9700 km2 câştigaţi de România la procesul privind platforma continentală de lângă Insula Şerpilor. Mai rămâne să vedem şi ce facem cu ei.

10. Retragerea lui Gheorghe Hagi, un gest inevitabil, dar care a aruncat în derizoriu fotbalul românesc, după un deceniu de performanţe rezonabile. Cu mici excepţii, generaţia lui s-a mulţumit să observe de pe margine dezastrul. Iar microbiştii au rămas fără obiectul muncii…

Mai aveţi propuneri ?

După cum spuneam, mâine versiunea la scară mondială…