Mie foarte greu să scriu ceva despre această carte. Aş fi iremediabil lovit de subiectivitate. Pentru că îi simt fiecare pagină în minte…
Destinul a făcut ca eu să intru abia acum în posesia unei ediţii necenzurate, mult mai stufoase decât cea parcursă cu aviditate, de un număr necunoscut de ori, în timpul liceului. De aceea, prima (nouă) impresie a fost dată de paginile descoperite pentru prima dată, care vorbeau despre spiritul de întreprinzător, despre rege, religie şi România Mare.
În afară de asta, ar fi greu de explicat de ce îmi place. Poate pentru că descrie o existenţă şcolărească mai responsabilă, în care elevii erau deopotriva independenţi, curajoşi, fermecători, serioşi şi respectuoşi. O atmosferă îmbogăţită de prezenţa unor profesori mai buni sau mai răi, dar întotdeauna monumente de pedagogie. Nimic nu pare să plictisească din descrierea asta, chiar dacă lipsesc fetele (in cele mai multe dintre capitole), muzica, alcoolul, gadgeturile electronice, maşinile şi hainele de firmă.
În esenţă, cartea asta este un manifest plin de senzaţii. Paşii care se aud foşnind pe aleile Cişmigiului. Răcoarea laptelui bătut de la buturugă. Privirile scrutătoare ale profesorilor imitaţi. Roşeaţa din obraji la compunerea de acrostihuri de amor. Câţi dintre noi putem apela la asemenea amintiri?
Stânga: autorul imediat după pensionare; Dreapta: celebra clasă descrisă în roman, la absolvirea din 1926. Sursa tuturor fotografiilor: Jurnalul Naţional.
P.S. Volumul conţine şi continuarea, „Bună dimineaţa, băieţi!”. Se simte amprenta barbară a regimului sub care a fost scrisă (prin anii ’60) şi tonul moralizator. Dar autorul a rămas acelaşi om simplu, care exultă la contactul cu oamenii de valoare.
Lasă un comentariu