Poveste din cetate – Episodul 3: Plimbare pe străzile pustii

Feeds:: Articole; Comentarii

Poveste din cetate – Episodul 3: Plimbare pe străzile pustii

februarie 13, 2009 de cristianpavel78

Străzi care ne ocrotiseră somnul pufos şi moale de aproape 12 ore şi care acum ne aşteptau cu nesaţ, acoperite de un strat fin de lapoviţă şi noroi.
Am început cu Scara şcolarilor, care are 175 de trepte, construită în 1642 pentru a facilita accesul elevilor la Şcoala din Deal pe timp de iarnă. Senzaţia pe care ţi-o dă este aceea de tunel al timpului, plin de pânze de păianjen şi pâcle de lumină, pe drumul spre Biserica din Deal.

Biserica cu pricina străjuieşte dealul pe care e aruncată de istorie cetatea. Fostă catedrală catolică, peste care a venit valul luteranismului, are exact ceea ce lipseşte construcţiilor ortodoxe: spaţiu, aer, sentimentul profund al nimicniciei umane faţă de forţele superioare ale universului. Am admirat obiectele decorate cu multă migală. Şi am coborât sub altar, pentru a descoperi, la capătul unui coridor lung, o cămăruţă sinistră care părea să încastreze răceala Evului Mediu. Şi mai era şi un cimitir acolo, dar n-am adăstat prea mult.

Am văzut Turnul Cositorarilor, dar de departe, căci este proprietate privată. Un localnic doritor de câţiva lei ne-a povestit că e vorba de un sas, care pe parcursul festivalului găzduieşte compatrioţi. Ne-a îndemnat să gustăm ciorba de fasole din pită (o specialitate pe aici), dar în concedii la deal şi munte, noi suntem abonaţi la cea de burtă. După o escală prin oraşul de jos, într-o cafenea în care ne-am simţit priviţi din toate părţile, ca nişte venetici singulari ce ne găseam, am revenit în cetate, pe alte străzi şi scări, mânaţi de magie, dar şi de foame. Pe drum, ne-am întâlnit cu pristavii cetăţii, care ne-au făcut urări şi ne-au atenţionat că fotografiatul este gratuit doar două zile.

De data asta, am mâncat la Casa cu Cerb, unde, de altfel, aveam să revenim la fiecare prânz din cele rămase până la plecare. Denumirea acesteia provine de la pictura murală de pe faţadele de nord şi de vest, reprezentând doi cerbi în mărime naturală cărora le-a fost adăugată aceeaşi pereche de coarne, zidită pe muchia casei. A fost restaurată de fundaţia Messerchmit din München pentru a servi ca sediu unui centru cultural româno-german. Mâncare gustoasă, bine făcută, servire ireproşabilă, loc pentru fumători.

Iar seara ne-a găsit bântuind străzile puţin luminate din partea pe care n-o vizitasem încă. Ca să ne facem poftă de mâncare, dar, mai ales de somn.